Când Cristian Mungiu a câştigat la Cannes, mulţi au devenit peste noapte mândrii compatrioţi ai unui om de care, cu câteva ore mai devreme, nici măcar nu auziseră. Este manifestarea aceloraşi complexe româneşti: ca neam, de inferioritate faţă de alte popoare, cu mai mulţi titulari în selecţionata valorilor universale, iar ca indivizi, de superioritate faţă de cei din jurul nostru. Am vrea să fim văzuţi drept compatrioţii lui Eminescu, Blaga şi Cioran, dar sfârşim prin a fi asimilaţi cu Dracula şi cu Hagi.

Mungiu părea cea mai bună şansă în acest meci al imaginii, un golden boy  care să scoată România din balta percepţiei universale, aşa cum baronul Münchausen se extrăgea singur din lac, cu tot cu cal, trăgându-se de păr. Să nu uităm însă că prima performanţă a lui Cristian, şi poate cea mai greu de obţinut, a fost să răsară din mijlocul unui neam în care, când cineva scoate capul, un vecin are grijă să i-l îndese la loc cu ciocanul.

Dacă ne dorim atingerea gloriei prin intermediar şi vrem să fim reprezentaţi de Mungiu, trebuie să ni-l asumăm şi pe Mailat. Nu te poţi afilia doar la România care păşeşte pe covorul roşu, ignorând-o pe cea care ţine “Răpirea din serai” pe perete.

În ciuda celor care se strecoară în fotografia de grup, meritul pentru “4 luni, 3 săptămâni şi două zile” şi pentru orice premiu primit de acest film le aparţine numai regizorului, echipei sale şi acelora care i-au sprijinit în mod direct.

Ca orice premiu, Oscarurile nu reprezintă un scop, ci, cel mult, un mijloc pentru a căpăta recunoaştere şi condiţii mai bune de practicare a meseriei pe viitor. Or, prin această vorbărie care l-a prezentat pe Mungiu drept favorit la Globurile de Aur şi la Oscar cu mult înainte de termen, aceste premii au ajuns să pară un scop în sine. Ca artist, miza lui Mungiu nu trebuie să fie – şi sunt convins că nici nu este – o cunună de lauri, ci următorul film.

Acum, câte ceva despre cel de-al doilea termen din titlu, premiile Oscar, la care România, printr-o “nedreptate”, nu mai are acces. Să nu uităm că ele sunt date de o instituţie care nu i-a premiat niciodată pe Richard Burton şi pe Peter O’Toole (după şapte, respectiv opt nominalizări), care i-a răsplătit pe Paul Newman şi pe Al Pacino doar după şapte, respectiv opt nominalizări, şi care l-a recompensat pe Chaplin o singură dată, la 20 de ani de la premiera filmului “Luminile Rampei”, pentru coloana sonoră! Daţi-mi voie să consider Oscarurile onorifice primite de aceşti artişti drept nişte scuze penibile, prost prezentate, ce sună mai mult a persiflare.

Aberant este că acordăm acestor premii o importanţă de parcă ar fixa unitatea de măsură a valorii în film. Ştiţi cine sunt votanţii? Nu, pentru că n-aveţi cum: lista membrilor Academiei, care cuprinde peste 6.000 de nume, nu e dată publicităţii. Sunt cunoscuţi numai cei 42 de membri ai Consiliului Guvernatorilor, dintre care, vă spun de pe-acum, îl ştiţi doar pe Tom Hanks. Iar dacă, de pildă, numele actorului Ed Begley jr. – membru în acelaşi consiliu – nu vă spune nimic, e pentru că nu prea are de ce.

Premiile Oscar sunt o serbare şcolară în care peste 6.000 de necunoscuţi aleg, după criterii necunoscute, dintre cei mai cunoscuţi oameni ai lumii. Aceştia urcă pe scenă, îşi spun poezia, primesc premiul, iar aproape toată populaţia globului stă lipită de televizoare. Ăsta da, subiect tare de film! Cum de nu l-a făcut nimeni până acum? Probabil pentru că n-ar fi avut prea multe şanse să fie nominalizat la Oscar.