Status quo

Vasile Turcu se plînge că acţionarii din Ştefan cel Mare nu pot moderniza Stadionul Dinamo întrucît Ministerul de Interne nu li-l concesionează. Ministerul, prin vocea generalului Berechet, răspunde că nici măcar nu i s-a cerut acest lucru.

Totul seamănă cu un banc. Un tip se ruga la Dumnezeu: „Ajută-mă, Doamne, să cîştig la Loto, aşa cum l-ai ajutat şi pe vecinul meu!”. După zeci de rugăciuni fierbinţi, rămase fără rezultat, într-o seară omul auzi vocea lui Dumnezeu: „Dragul meu, eu te pot ajuta, dar pentru a cîştiga la Loto e musai ca tu să joci”.

Problema este că, în sport mai ales, plata chiriei, adică soluţia ieftină pe termen scurt, te face să gîndeşti ieftin şi pe termen scurt. Dinamoviştii jucînd toate meciurile pe un stadion ce nu poate găzdui meciuri de Liga Campionilor, ei se vor racorda în mod inconştient la acest nivel. Nu-i poţi cere unui angajat să depăşească în sport pragul maxim de care se loveşte viziunea managerială a angajatorului.

Astfel, acţionarii pot să se roage la Dumnezeu să le pice din cer un stadion ultramodern, exact pe locul celui actual. Atunci ar da însă de o altă problemă: „E prea modern, pierdem bani cu întreţinerea lui”.

Oglinzi

Nu Unirea Urziceni a umilit Steaua. Cei din Ghencea au reuşit acest lucru

Deşi echipa lui Dan Petrescu este, asemenea precedentelor formaţii antrenate de „Bursuc”, foarte bine aşezată în teren, nu Unirea Urziceni a umilit Steaua. Ca şi Arsenal sau Sevilla – proiectînd fiecare echipă la scara posibilităţilor proprii -, Unirea doar s-a respectat şi a jucat fotbalul pe care este capabilă să-l ofere. În general, cred că, atîta timp cît te respecţi, altcineva nu te poate umili. Iar în acest moment, Steaua nu se mai respectă.

Ovidiu Ioaniţoaia are o vorbă: „Nu contează cum te vezi tu, important e cum te văd ceilalţi”. Nu cred că lucrurile stau aşa, pentru că media impresiilor celorlalţi, aşa numita imagine publică, este întotdeauna diferită de ceea ce eşti tu. Înainte de a te reflecta în ochii altora, e mult mai important să încerci să te vezi, aşa cum eşti, în ai tăi.

Iată un început de poveste. A fost odată, într-o vreme în care legile opticii nu fuseseră încă formulate, un rege care trăia singur în castelul lui. Acolo se găsea o vastă sală a oglinzilor şi fiecare dintre ele îl reflecta în alt fel. Una îl arăta înalt şi zvelt, alta scund şi ghebos, într-una se vedea strălucitor şi vesel, în alta întunecat şi trist, astfel încît regele nu ştia cum este cu adevărat.

Toţi intrăm în această sală personală a oglinzilor, căutînd răspunsul la întrebarea: „Cine sînt eu? Cum sînt eu?”. Fiecare continuă povestea în felul său. Unii nu se hotărăsc niciodată, aşezîndu-se, după un succes ori un eşec, mereu în faţa altei oglinzi. Alţii, dimpotrivă, se reped să taie nodul gordian. Pentru a obţine o certitudine, îşi aleg o oglindă, se fixează în faţa ei, apoi, pe la mijlocul anilor, cînd deja e prea tîrziu, descoperă că în faţa lor stă altcineva.

De pildă, patronul Stelei face parte din cea de-a doua categorie. A ales oglinda care-l înfăţişează ca pe un voievod falnic, cu bărbia în vînt, şi a înrămat-o în aur, pentru a obţine cîteva kilograme de strălucire în plus. Cînd propria ta imagine călăreşte un roib cu stea în frunte, iar tu te bălăngăni pe un cal de lemn, bineînţeles că e greu să te mai simţi umilit. Domnia sa poate schimba o echipă, aşa cum declară, poate înlocui din nou antrenorul – aşa cum n-o mai declară, dar o gîndeşte -, însă niciodată nu va schimba oglinda, pentru că pe celelalte le-a spart din prea multă trufie.

Marius Lăcătuş, în schimb, se simte umilit, şi pe bună dreptate. Doar cei care se respectă au acest privilegiu, de a simţi în carne fierul înroşit pe care îl aduce decăderea în propriii ochi. Dacă îşi va aşeza palmele pe oglindă şi va privi atent, e posibil să vadă că urmele toartelor Cupei Campionilor, ca şi cele ale multor altor trofee cucerite ca jucător la Steaua, i-au acoperit linia vieţii. Asemenea lui Hagi, a zăbovit poate prea mult în faţa unor oglinzi din anii ’80 şi ’90.

Jucătorii fiind în silenzio stampa, nu avem informaţii despre ei. Să nu-i fi mînat niciodată curiozitatea spre sala oglinzilor? Să fi intrat numai pentru a verifica dacă gelul e bun şi costumul cade bine? Să le fi spart pe toate după un-doi-uri repetate cu coechipierul de dincolo?

Nu ştim. Noi stăm în afara castelului, aplaudînd sau huiduind la trecerea armatelor regale, vedem flamurile şi nişte armuri – în care e posibil să fie oameni ori, ca în Italo Calvino, cavaleri inexistenţi -, şi ne înclinăm în faţa eroului care pe vremuri cîştiga bătălii. Un singur lucru putem vedea clar, deşi sîntem în vremea în care legile opticii n-au fost încă formulate: că regele e gol.