Chestia asta cu vloggerul care s-a dus să filmeze cum cere mici în română și nu e servit în maghiară :) îmi amintește de o chestie petrecută recent pe Camino del Norte.
Eram în Baamonde, un sat galician care nu moare doar pentru că există niște sute de nebuni care, anual, fac El Camino del Norte. Majoritatea caselor din Baamonde sunt părăsite – și ce case! -, dar există patru cârciumi, clienții fiind, în 90 la sută dintre cazuri, cei care parcurg, pe jos ori pe biciclete, Camino de Santiago.
După ce am luat micul dejun, în timp ce plăteam și așteptam restul, am întrebat-o pe vânzătoare în spaniola castiliană – alta nu știu :) – pe unde continuă ruta și dacă pot s-o iau pe șosea. Ea l-a întrebat pe un nene în vârstă, care stătea lângă mine la tejghea. Nenea, fără să se uite la mine, i-a răspuns în dialectul local, galiciana, asemănător cu portugheza, că nu vorbește castiliana. Fata i-a zis: „Păi, spune-i mata direct asta” și a arătat spre mine. Ăla a clătinat din cap a negație și a zis ceva probabil jignitor – n-am înțeles ce – și cei vreo șapte-opt localnici din cârciumă au râs.
Am „făcut istorie” încă o dată, jucând finalul de campionat la Tribunalul de Arbitraj Sportiv. Știți ce înseamnă asta? Că am căzut mai jos decât cei slabi, făcând acel pas suplimentar spre răutatea gratuită. Asta e obsesia oamenilor mici, să-i tragă și pe ceilalți în jos.
Pentru mine, meciul turneului de la Wimbledon a fost Nadal – Müller, deși niciunul n-a ajuns în semifinale. Luxemburghezul, cu figura lui pe care te aștepți să o vezi mai degrabă în spatele unui ghișeu, cetățeanul european prin definiție, cu prenume frânc și nume teuton, a fost jucătorul meu favorit. Dârz, spectaculos, modest.