Sportul, ca factor al inumanului

Ce e sportul în România? Cel din urmă domeniu în orice înşiruire, un rest onorabil, cel care trage uşa că se face curent. După ce a fost alăturat „Turismului” în nomenclatorul guvernamental, s-a regăsit apoi la braţ cu „Tineretul”, devenind acum codiţa sunătoare din „Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului”. Peste câţiva ani putem avea „Ministerul Sucului de Mere, Tipizatelor, Revelionului, Amenajărilor Interioare şi Sportului”. Important este să existe, ca intenţie onorabilă, niciodată însă ca o faptă consumată, şi să se mulţumească primind cât mai puţini bani. Continue reading →

Shun Fujimoto

La capătul saltului, când a pus piciorul pe sol, l-a simţit plin cu aer şi, instantaneu, durerea i-a dus sângele în punctul de fierbere. Complicatele mecanisme ale genunchiului se defectaseră, fisurând şi fragila cupolă a rotulei.

Episodul s-a petrecut la Olimpiada din 1976, de la Montreal, în timpul concursului masculin de gimnastică pe echipe. În momentul accidentării suferite la sol, Fujimoto ştia că, pentru a învinge puternica reprezentativă a URSS, echipa sa avea nevoie de toţi cei şase componenţi. “Un singur lucru era de făcut: să uit durerea”, a povestit, deci s-a urcat pe calul cu mânere ca un cuceritor ce-şi ia în primire castelul. Nota a fost mare – 9,5 -, însă urmau inelele şi o aterizare mult mai grea.

Ultimele imagini ale exerciţiului îi redau chipul alb-cenuşiu, centru pulsatil al unui trup înfăşurându-se în jurul inelelor, ca un pilot kamikadze luptându-se cu pierderea combustibilului. La aterizare a simţit, probabil, durerea copacului muşcat de topor, gata să se se prăbuşească, dar el s-a înclinat uşor, apoi a încremenit pe covor, înălţându-şi braţele spre public. Pe figură nu a urcat decât o încruntare, aproape inobservabilă de la distanţă, ca o picătură de sânge căzută pe cămaşă. La fel arăta şi steagul care, ceva mai tîrziu, s-a înălţat primul către tavanul sălii.

Riscând să rămână olog, Shun Fujimoto a obţinut cea mai bună notă din viaţa sa la inele – 9,7 -, care a contribuit la cea mai strânsă victorie din istoria întrecerii olimpice pe echipe. “Cum a reuşit să facă răsuciri, salturi şi aterizări în acele condiţii e dincolo de înţelegerea mea”, a declarat unul dintre medicii care l-au consultat.

Mulţi ani mai târziu, întrebat dacă ar repeta această faptă, Shun Fujimoto a răspuns simplu: “Nu”.

Eddie „Vulturul”

O fi fost un Icar cu aripile de plumb, fiul nelegitim al gravitaţiei sau, după cum i-a spus un ziarist, un „căzător cu schiurile”. Se poate, dar zidarul din Cheltenham a rămas recordmanul şi singurul reprezentant olimpic al Marii Britanii la săriturile cu schiurile.

S-a mai spus că avea rău de înălţime şi că nu se antrena pentru că l-ar fi durut picioarele, lucruri pe care Michael „Eddie” Edwards le-a negat hotărât. Când a ajuns pe aeroportul din Calgary, în 1988, a aflat că și propriul renume zbura mai repede ca el. Bagajul i s-a împrăştiat pe banda rulantă, după care, încercând să ajungă la mulţimea care-l aclama, a dat cu capul de o uşă transparentă. A descoperit apoi că legăturile schiurilor îi erau distruse, deci a pierdut săriturile de încălzire.

Cântărea 82 kilograme, cu 9 mai mult decât cel mai greu adversar al său, iar săritura lui a măsurat 73,5 metri, în timp ce campionul, Matti Nykaenen, a ajuns la 118,5. În timpul saltului, ochelarii cu lentile cât fundul de sifon i s-au aburit, a pierdut cheia de la cabina în care îşi avea echipamentul şi legitimaţia, deci n-a putut intra la propria conferinţă de presă.

Un bufon? Poate. Oamenii nu ştiau însă că a mâncat resturi ca să ajungă la Olimpiadă sau că s-a internat într-o instituţie psihiatrică pentru a avea unde dormi. Că numele lui era în Guinness Book, întrucît sărise peste 10 autoturisme şi 6 autobuze aliniate. Că trebuia să poarte şase perechi de ciorapi pentru a nu înota în clăpari. Că toate sfaturile primite despre zborul cu schiurile, la Calgary, fuseseră de la antrenori francezi şi austrieci, indivizi care vorbeau limbi necunoscute lui, deci majoritatea povețelor zburaseră şi ele peste creştetul lui.

„Important e să participi?”. Nu. După Olimpiada de la Calgary, s-a dat legea denumită „Eddie The Eagle”, prin care accesul temerarilor lipsiţi de şanse era îngrădit. “Vulturul” a mai încercat, fără succes, să zboare sub egida celor cinci cercuri la Albertville (1992), Lillehammer (1994) şi Nagano (1998). Astăzi, Eddie tencuieşte în continuare case, aşteptînd premiera filmului biografic, în care nici Tom Cruise, nici Brad Pitt nu vor juca rolul său, aşa cum şi-ar fi dorit, ci comediantul Steve Coogan.

UPDATE: Până la urmă, filmul a fost făcut cu Taron Egerton și cu Hugh Jackman.

Mai jos este celebrul salt de la trambulină al „Vulturului”.

Despre Eddie “Vulturul” mai puteţi citi aici, aici, aici şi poate că şi aici.