There are 12 posts tagged rugby (this is page 2 of 2).
Toți cei care l-am văzut pe Jonah Lomu jucând avem sentimentul că s-a dus o ființă supranaturală. Cine nu l-a văzut să știe doar că înlătura din calea sa bărbați de o sută de kilograme ca pe niște pisoi. Potrivit tabelelor medicale, la cele 120 kilograme ale sale și cu un indice de masă corporală de 32, era obez; totuși, alerga suta de metri în mai puțin de 11 secunde. Continue reading
Chipurile copiilor când își întâlnesc idolii recompun în fiecare zi o imagine a raiului pe care am pierdut-o undeva, între câteva scandări de ură. Este ceva nedemn în separarea aceasta dintre tribune și terenul de sport, întrucât pe cât era de necesară pentru cei mari, pe atât e de nedreaptă pentru copii.
De când sportul a devenit o producție, nici toate artificiile tehnologiei nu-l mai pot aduce pe erou mai aproape: el rămâne dincolo de oamenii de ordine. Este un mit, un Moș Crăciun care lasă darurile și pe care nu îl poți atinge. Continue reading
În rugby, este vorba de cucerirea teritoriului. Două armate stau față în față, clar delimitate de linia balonului, și-și dispută fiecare palmă de pămînt. Pentru a înainta, trebuie să lupți: nu există subterfugiul pasei lungi în adâncime date cu brațul. Spațiul de cucerit nu este un cerc sau un dreptunghi închis care trebuie străpuns de la distanță, ci ditamai terenul unde trebuie să așezi balonul așa cum plantezi o sămânță.
Dar ce greu e să ajungi acolo! În încârligarea aceea de brațe și de trunchiuri, în care și camera de luat vederi intră laparoscopic, numai la reluări, totul este construit pentru luptă. Chiar și faptul că intervenția medicului se consumă pe teren, fără întreruperea meciului, exact asta arată: că accidentarea este un fapt minor, fără importanță în economia luptei.
Iar tot ce rezultă din această încleștare, la capătul unui tumult de trupuri izbite, poartă un nume lipsit de pretenții și de orice formă de emfază: încercare. Cel care a înscris se cheamă că a reușit să încerce; cel care duce mai departe efortul colectiv se cheamă că transformă. Continue reading
Țin minte că eram în școala generală când am încercat, ieșind de la ora de „practică”, să jucăm rugby; a ieșit un fel de „țară, țară, vrem ostași” cu mingea, o buluceală fără sens. La televizor, părea simplu, dar atâtea reguli croite împotriva instinctului uman sunt greu de respectat.
Rugby-ul nu poate fi descompus ori simplificat, cum se întâmplă cu alte sporturi. Nu se poate exersa în parc și nici juca „unu la unu”. Aici, nu există vedete, ci, uneori, jucători ceva mai cunoscuți. Reușita unui sportiv nu poate fi realizată și nici înțeleasă decât în cadrul echipei. Ce gest ar putea face, de pildă, un rugbist care să-i ateste măiestria? Un fotbalist poate jongla cu balonul pe picior, în semn de supremă iscusință, un baschetbalist l-ar putea învârti pe vîrful unui deget, un boxer ar lansa câteva lovituri rapide în aer. Un rugbist nu ar avea ce, nu ar avea cum. Reușita în rugby nu apare de obicei dintr-o sclipire individuală, ci în urma unui proces. Eseul e realizarea a cincisprezece oameni.
Simona Halep a ales calea cea grea. Cine o judecă și de ce?
Poate că despre asta e vorba în sport: în fiecare secundă, să încerci să fii mai bun decât ești. Adversarul, că se numește Serena sau Caroline, Novak sau Ivan, e acolo doar pentru a-ți aminti acest lucru. Degeaba îl învingi pe el printr-un non-combat cu un terț, dacă astfel te pierzi pe tine.
Și poate că de-asta am ajuns aici, că am căutat mereu scurtături ce nu ne-au dus nicăieri. Poate că din acest motiv sportul-rege, pupat pe tălpi și cu mai toți sfetnicii la răcoare, este la noi o bufonerie organizată. Și poate că tocmai de aceea s-a aflat Simona Halep la Turneul Campioanelor, iar noi în fotolii, încărcați de mândrie și de competențe strategic-contabile. Căci, fiți siguri de asta, n-a fost prima alegere de acest tip din viața ei, după cum nici pentru fiecare din noi n-a fost.
Dilema propusă de Cătălin Tolontan e falsă. Nu le-am cere fotbaliștilor echipei naționale să piardă în mod voit un meci și nu pentru că, în cazul de față, nu prea ai cui cere și nici cu ce ocazie. Iar dacă am face-o, noi am avea o problemă, nu ei. După cum nici chestiunea nu are legătură cu numărul componenților unei echipe. Dacă ar fi așa, am avea săptămânal un scandal de blat în rugby, dar, până una-alta, se întâmplă prin alte discipline.
Nu trebuie să ocolești prin Insulele Capului Verde, că nu-i o chestiune de geografie sau de transport al mărfii. Să te lași învins reprezintă – în Bârlad sau la Capul Bunei Speranțe – cea mai mare înfrângere din sport, tocmai pentru că anulează premisa fundamentală pe care se întemeiează acesta. Una e să găsești, în cadrul regulilor sportive, mijloace de a-ți înfrânge adversarul, alta e să abdici din start de la statutul de sportiv. Un campion care se lasă învins cu bună știință nu mai e un campion, dar un sportiv care pierde rămâne un sportiv.
Tot discutând despre numere din ce în ce mai mari, ne-am strâns, iată, o superechipă, un mare popor de ași ai vorbelor, cu prea puțini campioni ai sportului. Acesta e paradoxul cu care ar fi bine să ne luptăm, nu să vedem ce ar trebui să facă broasca țestoasă pentru a depăși iepurele. Dar ne dorim întotdeauna mai mult victoria decât cel din teren și suntem mai buni după fiecare pauză de cafea. Unul aruncă la serviciu mingea până la cer, altul vine alergând la fileu pufăind flăcări ca un dragon. După 6-0, 6-0 ne trezim însă toți în aceeași țară cu o treime dintre copii obezi, în care sportivii sunt victime colaterale și unde mulți știu, dar puțini fac.
Pentru unii, Simona Halep e “proastă” sau “tăntăloaică”, pentru alții este “adevărata campioană de la Singapore”. Nu e, de fapt, nici una, nici alta, ci mult mai mult de atât: un sportiv sută la sută, acolo unde asta contează, pe terenul de joc, și la 6-0, 6-2, și la 3-6, 0-6. Ea a ales calea cea grea, dar care-ți permite să poți privi mereu în oglindă și să mergi înainte. Câți dintre noi fac asta?
Probabil că aşa ar proceda nişte furnici care ar avea de transportat o singură firimitură către muşuroi: ar pasa-o de la una la alta, înainte de a fi strivite.
Dacă nu luăm în calcul forma sa degenerată de peste ocean, rugby-ul este unicul sport în care mingea e strânsă la piept, aşa cum se cloceşte un ou, ca un obiect de cult purtat peste graniţă în vremuri grele. În ce altă disciplină mingea însăşi trasează linia de demarcaţie dintre echipe, în cîte sporturi mai e permisă atingerea balonului cu absolut orice parte din trup, într-o legătură deplină dintre sportiv şi obiectul de joc? Ce regulament îi mai permite accidentatului să primească îngrijiri chiar pe câmpul de bătaie, printre şarje şi lovituri de tun?
Aici nu există acele netrebnicii ale sportului numite tragere de timp şi simulare. Fiecare secundă aduce o nouă încleştare. Nu sunt filee care să despartă în mod aseptic trupul de trup, iar duelul se poartă între două plutoane de execuţie fără o altă muniţie decît propria carne. Rugbistul este un cavaler medieval protejat nu de zale şi coif, ci de piele şi oasele frunţii, călare pe armăsarul roib al voinţei. Cînd vreodată îl veţi vedea cu braţele în şold în timpul jocului, zvârcolindu-se ca pişcat de musca ţeţe după o lovitură ori dansând din buric lîngă fanion în urma unui eseu? El este un om pornit cu treabă, o picătură din valul care se mişcă mereu înainte încercînd să atingă plaja, pentru ca apoi să o ia din nou de la început.
Ce aşteptare poate pune sportul în scenă mai frumoasă decît cea dinaintea întâlnirii mingii de rugby cu solul? Ovoidul de piele, lipsit de previzibilitatea şi simetria sferei, dobândeşte, graţie formei, propria voinţă, pe care omul trebuie să o îmblânzească şi s-o preschimbe în înaintare. Aici, analiştii fotbalului şi-ar pierde minţile încercând să stabilească aşezări, scheme şi sisteme, întrucât în rugby strategia se schimbă în fiece secundă şi se coace simultan în cincisprezece minţi.
Faptul că nu poţi înainta decît pasând înapoi este una dintre cele mai importante lecţii ale sportului. Prin regula sa de bază, rugby-ul exclude calea facilă a azvârlirii mingii înainte cu braţul, amintindu-ne în permanenţă că nu poţi avansa decît cu ajutorul celui care vine din urmă. Aici funcţionează dictonul „unul pentru toţi” al muschetarilor, prelungit în „toţi pentru cel ce va înscrie”, întrucât cei căzuţi trăiesc prin omul aşezat de soartă la capătul şirului.
În rugby se joacă şi atunci când nu mai există vreo şansă, până în ultima secundă şi chiar dincolo de ea. Într-o sublimă formă de respect faţă de joc, regulamentul prevede că un meci nu se poate încheia nici după ce perioada regulamentară s-a scurs, dacă mingea nu a părăsit terenul. Este de parcă însuşi Dumnezeu, din tribune, şi-ar opri cronometrul şi s-ar ridica în picioare, să urmărească finalul.
Politica de confidențialitate Termene și condiții Politica de cookies
