Foto: Cuget Liber
Nu vă e uneori dor de vechii tapiţeri, de reparatorii de mobilă, de ceasornicari, de cizmari, de electronişti, de un parchetar care să ştie a monta parchetul vechi, nu doar pe cel laminat, meşteri în halate albastre decolorate, având fiecare impregnat mirosul obiectelor şi al substanţelor cu care lucrau? Erau oameni care, dacă şi-ar fi pus mintea, ar fi putut repara chiar şi un bec ars ori, cine ştie?, întreaga planetă.
Sunt ani de când nu am mai văzut o maşină cu motorul pe folie, având sub ea un Dumnezeu în maiou cu găurele, care să-şi demonteze şi să-şi recompună universul în fiecare duminică. Astăzi, suntem înconjuraţi de un mister opac, toate motoarele sunt capsulate, iar aparatele parcă au înghiţit câte un calculator, de la fierul de călcat cu dozator de abur pentru gulerele moi până la cuptorul cu regularizator al temperaturii pentru friptura de vită.
De pildă, maşinile de spălat. La o lună după ce ies din garanţie, atinse de o maladie necunoscută, încremenesc. Aţi încercat vreodată să daţi una la reparat? Precum un medic de ţară chemat la căpătâiul unui mort, meşterul va ridica din umeri şi va spune: „E programatorul automat. Unul nou costă cât trei maşini de spălat”. Uneori mă gândesc că respectivul dispozitiv chiar îşi merită banii, de vreme ce se strică atât de precis, exact când trebuie. Și dacă aceste aparate sunt atât de bune pe cât le laudă reclamele, cum se face că în mai puţin de trei luni apar altele mai bune, iar „ultima generaţie” ţine de două ori mai puţin decât penultima?
Lucrurile, de fapt, stau cam aşa în multe domenii. Un om inventează un scaun de birou cu şase picioare, zece inşi concep reclame în care laudă „revoluţionarul sistem care asigură o mai mare stabilitate în timpul statului la birou”, o sută îl vând, iar când se strică vine unul acasă şi-ţi spune că nu poate fi reparat, căci între timp a ieşit din producţie, fiind înlocuit de scaunul cu opt picioare şi oricum nu se mai găsesc şuruburi de 13 cu capul în formă de epsilon.
Nu am un final pentru acest text, dar aş putea să-l rescriu în fiecare săptămână, prezentându-l drept „un update revoluţionar”. Am doar o poveste. Deunăzi, în cartierul meu, în care toate locuințele au ferestre termopan, o ţigancă trecea agale strigând străvechiul „Geamuuuuri!”. Superbă formă de inadecvare: în afara faptului că nu mai era nevoie de un ciob în toată zona, mă îndoiesc că ar fi putut să o audă cineva din interiorul caselor.
Great one. Scris la PC sau la masina de scris? :P
Cumplit de adevarat…Si se numeste ca progresam?sau cumva ca evoluam?
adevarat…adevarat…unde esti, copilarie?! :?:
In copilarie veneau la noi in sat strigand….sticle goale pe baloane. Adunam toate sticlele de acasa si le dadeam pe baloane. La fel veneau si motii sa repare butoaiele de vin vara. Ce oameni linistiti erau. Veneau la noi in curte si reparau butoaiele si nu scoteau o vorba…cel putin nu cu noi copiii. Despre geamuri nu mai vorbesc…se spargeau multe si erau bineveniti.
Acum mai vin cu pepene de vanzare. O caruta plina cu pepeni si oameni obositit dar mama cumpara intotdeauana.
Pt toate celelalte aparate inca mai cunosc oameni care le repara. Pt masina de spalat cunosc pe cineva pt tv si restul la fel am oamenii mei. De obicei sunt pensionari si cam peste 70 de ani.
Altfel eu sunt condamnata zilnic ca sunt prea copilaroasa dar imi lipseste totusi acea inocenta (ha ha) :
http://youtu.be/TI6XDlZ8YvM
Na ca tot de linkul. Si-mi mai lipseste gusaici am tul de praf pe care il simteam in gura iar dupa asfaltarea drumului sa mergi cu slapii in mana si sa simti fierbinteala asfaltului sub picioare. Cata caldura.
Si se pare ca am probleme cu frazele lungi. Cred ca tre sa fiu mai concisa.
Semne ca schimbarea incepe sa prinda contur.
Na Li ?
Ba da!!!! Stii ce e interesant? Am vazut foarte multe ateliere populate de meseriasii ceia buni si vechi in… Manhattan East Village. Nu crezi ca e ciudat ca in locuri acuzate ca fiind lipsite de simt al istoriei, concepte ca vintage sau clasic sunt pretuite iar in locuri „cu istorie milenar-burebistiana’ gablonzul-trendy si sclipiciul ultra perisabil sunt deja endemice?
La 5 minute de casa am un atelier de cizmarie. Intr-o zi mesterul mi-a vorbit in romaneste. Omul e nascut in Basarabia de unde a plecat de 35 de ani (a fost marinar pe o nava sovietica si a fugit intr-o escala). Vorbeste perfect rusa, romana, franceza. Repara cu aceeasi pricepere pantoful sleampat si ros de vreme al saracului si oxford-ul Gucci al bancherului. Stii insa ce e cel mai imporatant? Are halat albastru. Pe bune.
L-am citit şi pe Adevărul, mişto articol. Citisem acum câţiva ani un articol al lui Andrei Pleşu, ceva despre etica lucrului bine făcut şi dispariţia lui şi a celor care să-l facă. Io unu’ am serioase îndoieli că meşterii ăştia pricepuţi şi care pus suflet în ce fac au existat vreodată pe aceste mândre plaiuri, sau nu am avut ocazia să-i cunosc. Cu mici excepţii, notabile ce e drept.
Hm… pentru o secunda m-ai pacalit, chiar credeam ca n-ai un final tare. Dar n-a fost cazul :))
Cat despre dorul de mesteri. cred ca variaza in functie de cati mesteri competenti ai avut in jur. Intr-un oras mic erau de regula 2 sau 3 pe fiecare specializare; si daca aveai norocul ca unul sa fie competent si nebun ca soup nazi ala din Seinfeld, iar celelalt super de treaba si p-afarist, atunci te rugai zi si noapte sa apara societatea de consum in care sa arunci un televizor sa-ti iei altul.
Crede-ma, stiu ce spun, am crescut in Breaza :)
Nostalgii…Am retrăit cu plăcere una zilele trecute.
La intrarea în Cişmigiu e o toaletă publică de secolul XXI, unde uşa pneumatică se închide singură după ce intri. Joi dimineaţă am intrat, am început ritualul şi am avut senzaţia stranie, indicibilă că sunt iar tânăr.
Am aruncat o privire spre uşă, rămăsese blocată, copacii se unduiau în bătaia vântului, oamenii treceau mai mult sau mai puţin grăbiţi aruncând priviri intrigate spre toaletă iar eu m-am simţit iar liber, în mijlocul naturii, aşa cum se întâmplau lucrurile în vremurile bune.
Frumos articol Adrian!
Citindu-te mi-am dat seama cat de mult am imbatranit…pardon am evoluat :)
Din pacate, avem in jurul nostru tot mai multe asemenea termopane.De aceea, oricat am striga, orice am spune, cei de dincolo de ele, cu cat mai sus si mai confortabil asezati,sunt surzi la semnalele noastre…Iar noi, noi ce sa facem?Sa ne cream un virtual termopan in jurul nostru,aidoma turnului de fildes,ca sa nu-i mai auzim nici noi? Asta sa fie o solutie???………
Bună zua, AG.
Ai dreptate, din păcate!
Ieee mai multe aspecte ale problemei…
Într-o societate consumistă –în care ne plăcea să credem că am pătruns–, micul meseriaș nu-și mai are locul pentru că… nu se mai repară mai nimic, totul se înlocuiește!
Dar, pe măsură ce strângem cureaua, vor reapărea și cizmarii, electroniștii-reparatori de toate cele…
Nasol e că meseriașii reparatori-pe-bune-a-orice-pentru-a-i-lungi-viața, pe vremuri, aveau calfe care învățau de la meșter cum să abordeze corect o talpă dezlipită… etc.
Pe vremuri…
Buna ziua
„Erau oameni care, dacă şi-ar fi pus mintea, ar fi putut repara chiar şi un bec ars ori, cine ştie?, întreaga planetă”
Foarte frumos. Multumesc.
George
P.S. Imi amintesc de fascinatia pe care o aveam, copil fiind. fata de geanta neagra de piele, cu catarame de otel, a bunicului meu.
AG
Sunt mandra ca am in inima mea „un parchetar care să ştie a monta parchetul vechi”
Daca vrei sa-ti schimbi parchetul ti-l recomand :)
aaaa nu-i corect ,ai sarit tricotajele ,munca la domociliu ,puteai sa-ti ai grija de copii sa creezi modele ,dar de s-au inlocuit cu sechaend , :) ,din producatori am ajuns ???? :( interesanta lectie ne dai ,celor care si-au abandonat meseria si nu ne-am aparat-o .
eu locuiesc o partea timpului la tara.
deschisesm odata o discutie cu cativa supravietuitori ai colectivizarii , oameni , care au trait alte vremuri ,despre faptul ca au disparut si la tara meseriasii.
nu mai exista tamplari,dogari(desi e zona viticola, nu se mai fac butoaie , se cumpara vase din fibra sintetica ) potcovari,fierar avem doar unul in sat , dar n-are carbuni , zice ca nu se mai merita sa cumpere.
nu mai exista meseriasi nici la tara.
Nu vreau să mă repet:)) Rămâne cum am stabilit :)))
Prin ’70 era un ceasornicar pe fosta stradă 30 Decembrie (lângă Poşta Mare – actualul Muzeu Naţional de Istorie) pe la care treceam aproape în fiecare zi, rugându-l să mă lase să ma uit cum desface mecanismele complicate. Şi întotdeauna mă minunam cum Dumnezeu reuşeşte să le facă la loc fără să-i mai rămână şi piese de schimb… Mă fascina atunci când îşi punea monoclul-lupă şi-aprindea veioza puternică, după ce-şi lega tacticos şorţul maroniu, cu o mică apărătoare de piele în faţă.
esti bun, ag!
si nu numai atit, de asta stiam demult, dar chiar ai suflet, traiesti, esti sentimental. nu faci parte din rindul obiectelor (far’ de viatza). chiar daca in societatea de azi cam asta se cere/impune. m ar bucura sa te cunosc si direct. fie si doar pt o juma de ora. cit de un suc sau o bere. poate atunci imi dai si o dedicatzie pe carte….
Salut.
cezar 23
Multumesc. Incerc sa organizez joi o sesiune de autografe in Cafeneaua Verona de la Carturesti. Cred ca pe la ora 18:00.
multzumiri. pt promptitudine si pt tot. am notat deja in agenda. in apropiere, te rog pentru o confirmare.
si, spre cumva spree completarea rindurilor tale, un poate cunoscut dar atit de bine realizat despre una din tarele societatzii de azi la
http://www.sapteseri.ro/blog/2010/12/film-documentar-socant-pentru-cei-care-nu-stiu/
Corect!
In anii ’60 viata oamenilor obisnuiti era saraca in electrocasnice, iar autoturismul era un lux. In anii ’70 o duceam mai bine, masina era masina, la Dacia puteai usor repara cureaua de ventilator sau desfunda carburatorul, televizorul era televizor, telefonul (cu fir, anlogic) era telefon, etc
Fara de veste, fara mare galagie, s-a produs „revolutie embedded”, acum orice aparat sau bun electrocasnic (mai putin matura, ciocanul, lingura sau tirbusonul) se bazeaza pe un sistem embedde, deci are un microcalculatori inuantru, si evident depinde de firmware
acusi doi ani am vazut asta la frigiderul soacrei!
Iar autoturismele, da, am vazut de la primul Logan in 2004: l-am rugat pe fericitul posesor sa ridice capota, ca sa vedem motorul, dar acela era capsulat, nu am vazut detalii!
Si la software tendinta a fost aceeasi, in 1992 lucram cu MS-DOS care avea vre-o 30 de comenzi, usor de invata, acum este imposibil pentu un singur om sa stie ce face fiecare dll din Windows 7 … suntem alienati!
Salut AG,
Cand traia, bunicul meu era cel care repara bicicletele satului. De la roti ovale, inlocuit de spite, lipit camerele, el era mesterul in sat. Vara, cand ma duceam la tara, intodeauna aveam o bicicleta la indemana sa ma plimb prin sat, sa ma duc dimineata la brutarie sa iau painea pe bonuri sau la magazinul mixt sa iau fitil pentru lampi :). Ulteior, i-au dat de la CAP si o unealta de facut gardul de plasa, cel in forma de romb. Era o chestie rudimentara, o capra de lemn cu o roata de care invarteai si un suport pe care asezai sulul de sarma. totul se facea manual. de fiecare data eram langa el sa-l ajut, fie la biciclete, fie la gardul de sarma (asta cand lipsea pesona cu care lucra.
nu-l mai apreciaza nimeni pe mesterul Manole…
Dar de elevii care habar nu au sa faca simple calcule aritmetice si sunt morti fara mobil sau calculator ce ziceti? Viitorii meseriasi de maine!!
nimeni nu o mai pune pe Ana la locul ei.acum toţi o scot la suc şi îi spun Any
Adnana @ 14:31
Intelectualii Romaniei sunt de factura umanista, nu pot fi impresionati cu asa ceva.
Duse or fi vremurile in care un matematician putea paria cu colegul umanist ca poate si el face literatura ? O fi spus el vreodata cu adevarat unui academician umanist ca el (matematicianul) tot poate face literatura, pe cand invers … ?
In fine … numitii intelectuali nu se grabesc sa insiste ca problema respectiva nu e deloc specifica Romaniei, nici noua nu-i …
Un subiect foarte important şi fundamental unei societăţi…MEŞTERII/MESERIAŞII !
Am învăţat şi eu meserie de la şcoală, dar mai mult de la meşteri. Înţeleg argumentele tecnologiei moderne şi importanţa educaţiei, dar nu toţi studenţii sunt material de facultate. În California, majoritatea şcolilor profesionale sau programele de meserii oferite în cadrul liceului, au cam dispărut. ”Meserio te mănânc” sau mori de foame fără ia! Puţini din foştii meşteri au devenit instructori, iar la locul de muncă, prea puţin se mai repară şi mai multe se schimbă(înlocuiesc) când se strică.Am devenit o societate de consum, în multă parte din vina politicienilor care au decis să nu se mai fabrice,produce în ţară,ci să lase pe alţii să muncească( exemplu China, India,etc.)pentru UN PROFIT ENORM. Rezultatul acelor decizii: FALIMENT!
Este important să încurajăm şcoli sau programe în care meserii de bază precum tîmplăria, sudura, mecanica auto, strungăria, etc.pot fi învăţate de tineri.
adnana ai dreptate
intodeauna m-am intrebat de ce s-a ajuns in situatia asta cu majoritatea copiilor :(
mie imi pare rau ca invatatorii nu mai au dreptul sa-i urecheze ,cand vin cu lectiile ne facute ,nu ma refer la o agresiune sau o dictatura dar prea sunt unii copii obraznici
eu nu AM MAI TRECUT PE LA SCOALA DE FRICA SA NU MA INTREBE DACA LE-AM GASIT ALTA SCOALA
Problema e majora si nu poate fi rezolvata usor.
Sunt doua componente de baza:
1. Parintii, care in loc sa isi educe plozii sau macar sa ne ajute sa ii ajutam le gasesc tot felul de scuze si vad tot felul de conspiratii impotriva lor. Dar … la asa parinti, de ce sa ma mai mir de copiii…
2. Sistemul …. pai daca eu incep sa dau note pe bune si las jumatate de clasa repetenta, unitatea de invatamant trebuie sa isi reorganizeze clasele (asta are efectiv prea mic, nu primeste aprobare) si prin urmare se reduce numarul de ore, adica numarul de posturi necesare….
Si cine credeti ca zboara primul? Ala care a facut pe nebunul! Asa ca, treci in linie daca vrei sa ai serviciu si la anul!
Hai gasiti-mi o rezolvare la problema asta, pana nu ajunge pe lista celor de 1 milion de EURO.