Laissez faire cu pălării

În “The Hateful Eight” (Cei opt odioși), Tarantino e chiar mai incorect din punct de vedere politic decât în trecut: după un film cu evrei asasini și unul cu un fost sclav pistolar, avem unul în care personajul feminin principal (superb interpretat de către Jennifer Jason Leigh) este o infractoare dusă la spânzurătoare. Din prima secundă în care apare (cu un ochi vânăt) până în ultima secundă a filmului, este constant plesnită, însângerată, lovită cu cotul în gură, i se scot dinții  și lista poate continua, dar nu vreau să vă stric distracția. Feministele nu vor avea totuși motiv de autosesizare: toate personajele sunt abuzate la extrem. “Nigger” este cuvântul care se aude cel mai des, iar mexicanii au și ei cota lor de dispreț public. 

Acum, că v-am stârnit interesul, mergem mai departe. Cei opt din titlu sunt mai mulți de opt, iar Mr. T a regizat mai mult de opt filme, după cum în mod eronat ne anunță genericul de început. Distribuția e ca un big band de jazz, în care fiecare actor are momentul lui de solo. Îi veți revedea pe Kurt Russell, Tim Roth, Michael Madsen, Bruce Dern, Samuel L. Jackson, actori mari și dragi regizorului. Dintre aceștia, bătrânul Kurt Russell și doamna Jennifer   fac un tandem de zile mari, la propriu și la figurat, de i-aș duce legați cu același lanț și la Premiile Oscar.

Filmul este un “whodunnit” care se devoalează cu mult înaintea finalului. Are momente bune și momente în care scade. Partea de început, desfășurată într-o diligență, e mai suculentă decât cea de sfârșit, care are loc într-o cabană. Prin apariția constantă a unei false scrisori scrise de către Abraham Lincoln conține și o pișcătură subtilă la adresa stilului de viață american. Așa se face din incorectitudine politică un brand, de ajunge să fie tot o corectitudine politică, dar de semn schimbat.

Ar fi fost “The Hateful Eight” un film mai bun dacă ar fi durat numai două ore în loc de 168 de minute? Posibil. Este mai slab decât “Django Unchained”, de pildă? Da. Ca să nu mai vorbim de “Pulp Fiction” sau “Reservoir Dogs”. Contează? Nu. Eu, unul, m-am bucurat de fiecare minut de “lest”. După cum spune personajul interpretat de către Demian Bichir: “OK, sunt vinovat. Am o atitudine laissez faire când vine vorba despre pălării”.

De multe ori îți vine să zici: “Dacă s-ar fi străduit mai tare și ar fi dat mai multă atenție montajului, filmul putea fi o capodoperă”. “Dacă nu băga atâtea personaje…”, etc. Tarantino e un copil mare și gălăgios, dar joaca lui e mereu interesantă. Tocmai neglijența aceasta aparentă (de fapt, extrem de căutată) constituie tușa lui artistică și faptul că se poartă cu timpul spectatorului de parcă i-ar aparține.

Cea mai mare calitate a lui Quentin, foarte greu de găsit la un alt regizor, e aceea de a nu se lua în serios. Până și ratarea constantă a Premiului Oscar a transformat-o într-un punct forte, care creează empatie și aduce interes din partea publicului. Tot ce face pe ecran este astfel făcut pentru a-ți stârni o reacție organică. Tarantino nu a învățat doar din reușitele lui Peckinpah – de pildă, cum să aducă violența pe ecran -, ci și din ratările acestuia: cum să fii un regizor de succes din mainstream făcând surfing pe lichide vitale.

Dar cel mai important lucru la Tarantino este că se distrează în timp ce face filme, iar asta se simte în fiecare secundă: bucuria lui contagioasă e chiar mai prezentă și mai vizibilă decât sângele. Tipul are o atitudine de tip “Laissez faire” și în privința distracției. Cum să nu-ți placă?