De unde vin acești oameni? Când se va rupe șirul lor aproape paralel cu linia frontului, în care fiecare e umbra fratelui de-alături și toți clocesc pe rând oul iluziei?
Și dacă tocmai azi nu se vor opri, spărgând cu frunțile zidul stadionului, apoi vor goni pe străzi, înspăimântând deopotrivă directori, gospodine și golani, ridicând pungi goale în aer, alarmând mașinile cu pașii lor grei? Elicoptere îi vor filma din aer, reporterii le vor întinde microfoane, “Cum vă simțiți?”, “A fost greu?”, “Spuneți-ne câteva cuvinte …”, dar ei se vor strecura cu fălcile încleștate printre cabluri și camere, și-n fond ce să ne spună?, că sunt doar niște bărbați care au treabă undeva și-i musai să ajungă? Se știe că întrebările desuete cerșesc răspunsuri precise, dar ce răspuns precis putea da Webb Ellis la întrebarea de ce, în 1823, în miezul unui meci de fotbal, a înhățat mingea în brațe și a fugit printre adversari s-o culce în spatele porții adverse, alegând ceea ce atunci părea calea ușoară, dar care, în timp, s-a văzut că era taman cea grea?
“Ce-i debandada asta pe străzi, generale? De ce aleargă ăștia? Se face vreun film?”. “Nu cred, domnule ministru, când scutierii i-au întîmpinat cu bastoanele și tunurile cu apă, nici unul nu s-a trântit pe jos să se zvârcolească, ba chiar i-au spulberat pe ai noștri ca pe niște puișori”. “Oh la la! Ils sont fous! Trimiteți tancurile!”. “Le-am trimis. S-au strâns ca într-o carapace și le-au împins din drum”. “Ce mai aștepți, generale? Dați cu lacrimogene!”. “Degeaba, excelență, acești oameni nu plâng”.
Iar ei gonesc în continuare, ocolind când nu pot să străbată, ca un val din care digul fărâmă doar o parte, cealaltă trece însă mai departe, iată-i acum spulberând vitrine, îndoind stîlpi de iluminat public, călcând peste mașini. “Breaking news, doamnelor și domnilor, niște oameni nu vor să se oprească”, dar ce știre senzațională e asta, când legea simplă a vieții îți cere să mergi înainte zi de zi?, iar dacă o boală sau purul ghinion îți frânge alergarea, să-i dai tot celui ce vine-n urmă, pentru ca el să poarte steagul flendurit al nădejdii spre un teren de țintă aflat Dumnezeu știe unde …
… pentru că da, prieteni, lui Dumnezeu îi place cu siguranță rugby-ul, altfel de ce dintre toate mingile pe care omul le-a creat și cu care putea să se joace, uite colo una mică și ușoară, din celuloid, dincolo alta ce-ncape-ntr-un inel de baschet, planete cu forme plictisitor de perfecte, a ales s-o încălzească la piept tocmai pe asta turtită și imprevizibilă?
Articol apărut în Gazeta Sporturilor pe 21 octombrie 2007.
Slava Domnului c-a venit Criza si ne-a frant alergarea,ca nu te mai intelegeai cu nimeni.
Cat de frumos scriai pe atunci! (sorry :blush: )
Foarte frumos ……. deşi mă plictiseşte acest sport. Poate din cauză că nu-i înţeleg regulile.
@Alex – da-i o sansa, iti recomand meciul N.Zeelanda – Argentina, disputat recent in Rugby Championship, il gasesti usor pe youtube sau alte site-uri de profil.
Daca acest articol (da un click pe tag-ul „rugby”, vei gasi altele care structureaza mult mai frumos ce spun eu mai jos) al lui Adrian nu-ti da destule motive pentru a acorda mai multe sanse rugby-ului, cu voia lui am sa listez eu cateva:
– in rugby ataci pasand (la mana) mereu in spate. Aceasta regula definitorie impune necesitatea unei gandiri strategice temeinice pentru ca obiectul atacului (mingea) merge in directia opusa lui (inapoi)
– in rugby nu poti simula (sau se intampla foarte rar si atunci cand e depistat e aspru pedepsit)
– in rugby arbitrul e numit „domn (sir)” iar deciziile lui se respecta (desi argumentele corect formulate sunt acceptate si pot influenta decizia)
– de cativa ani buni se permite arbitrajul video. in secolul XXI mi se pare o regula prin care jocul, corectitudinea lui, jucatorii si spectatorii au doar de castigat.
– in rugby nu (prea) exista vedete, individualitati. sau daca ele sunt (vezi Jonah Lomu), rolul lor in echipa ramane acelasi, de a fi un bun coechipier. Insasi regulile sportului obliga la lucru in echipa caci de unul singur nu vei reusi niciodata sa dai un eseu.
– e un sport care iti cere sa nu renunti niciodata. lovitura dupa lovitura (la propriu)…trebuie sa te ridici si atat cat poti, sa continui si sa dai tot ce ai mai bun
– implica forta si rezistenta in regim de viteza. intr-un meci de rugby poti vedea unele din cele mai frumoase demonstratii posibile de sportivitate
Motive mai sunt o droie insa mie unul mi se pare cel mai apropiat sport de ideea de cavalerism, de barbatie, de lupta impotriva obstacolelor, de curaj, camaraderie, altruism si lista poate continua.
Desigur, are si momente mai putin atractive cum ar fi gramezile ordonate sau loviturile dure dar…la fel ca-n viata, nu poate fi chiar totul „entertainment”.
Si daca vreodata te va bate gandul sa-l joci, te astept la un antrenament cu o echipa de amatori (fii pe pace, la inceput jucam un fel de leapsa).