in Filme, Recomandări, Sfatul bătrânilor

Filme bune și puțin cunoscute. Historias minimas.

După mine, arta unui regizor sau a unui scriitor presupune în primul rând să știe a povesti cu discreție. De fapt, asta mă ține departe în general de filmele românești: mai întotdeauna există acolo ceva care țipă, fie „tu știi ce regizor bun sunt eu?” ori „ia uite ce unghi de filmare am găsit!”, de parcă menirea părintelui ar fi să-și pună în umbră copiii.

Historia Minimas, film argentinian din 2002, este extraordinar în primul rând pentru că „și-a găsit” perfect tonul, acela cu care povestești la o cafea despre vecinii tăi. Personaje: un bătrân de peste 80 de ani care pleacă să-și recupereze câinele, pierdut în urmă cu mulți ani. O gospodină care participă la un concurs TV în speranța că va câștiga marele premiu – un robot de bucătărie. Un comis-voiajor vorbăreț și peste măsură de gelos care încearcă să livreze tortul perfect văduvei de care e îndrăgostit. Drumurile tuturor se intersectează pentru că toți merg spre orășelul numit Julian.

Rareori un titlu s-a potrivit atât de bine operei pe care o îmbracă. Nu e obișnuitul film cu destine întrețesute de genul Crash sau Babel, unde toate explodează într-un mod neașteptat și spectaculos. Nu, totul e bine temperat, un imn închinat insului banal. Pelicula e atât de naturală și pentru că în toate rolurile acestor oameni obișnuiți sunt (cu o excepție) actori neprofesioniști, aceasta fiind specialitatea regizorului argentinian Carlos Sorin. Sunt „povești mărunte” care curg un timp molcom și care pe neașteptate se transformă în cascade.

Un film cald, cu oameni, despre oameni. Și un câine.

Tu ce zici?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Ma bucur mult ca apreciezi acest film minunat. A fost facut cu actori neprofesionisti (brutarul era chiar un brutar, batranul de 80 de ani era un batran de 80 de ani care niciodata nu fusese actor) in afara de doi: comisvoiajorul si… câinele care era dresat si de fapt un pic cabotin când se îndesa sa fie in prim plan…

    Cinematografia Argentiniana face multe filme bune si unele exceptionale care insa nu prea ajung sau vin târziu in afara lumii „iberohispanice.”

    Sorin e un regizor foarte talentat: Fereastra merita citat, de asemeni Filmul Regelui (Patagonia prezenta), Surâsul Etern de New Jersey (Patagonia din nou…).

    HIstorias Minimas — povesti modeste despe vieti mici pe un fundal enorm (desertul nesfârsit al Patagoniei), atinge nu numai coarda razachie a unor teme universal umane (singuratatea, speranta care ne propulseaza cu peseverenta contra vântului potrivnic al soartei si peste hârtoapele propriilor greseli), ci si melancolia unica de pampas si remuscarea din sufletul Argentinean: Patagonia uitata, pustie, departe de marile centre citadine (la mii de kilometri). In prezent e acuta teama de a o pierde, râvnita de straini pentru bogatiile ascunse subteran, cum pierdute sunt insulele Malvinas.

    Singuratatea, izolarea patagonica, e cu totul alta decat singuratea citadina nord-Americana care e alienarea celor striviti in aglomerare care evita sa se priveasca in ochi in metrou si beau singuri in baruri (Edward Hopper: Nighthawks).
    Temperament si cultura distincte. Razleti si izolati in Patagonia, oameni se saruta cand se intalnesc si isi paseaza ‘el mate’ sugând din aceeasi ‘bombilla’ (mai intim decat a bea din aceeasi sticla). Mai mult ca orice, toarna vin, incing gratarul (ca doar au 4.5 vaci pe cap de locuitor…), si in timp ce manânca, fiecare doreste ca celalalt sa-i povesteasca „istoria lui”: „Adu-i un ciolan bunicului. Ia spune, batrâne, ce are câinele asta atât de special ca umbli mii de kilometri ca sa-l regasesti?”
    Daca ar rula din nou la vreo cinemateca aici l-as vedea cu mare placere din nou.

  2. Il au pe Netflix(US)- DVD.
    Multumesc mult pentru informatie, habar nu aveam, si lui Adrian Georgescu pentru ca ne-a recomandat filmul. O sa-l vad si eu pe DVD!

  3. Desigur relieful nu e deajuns. Paraguay are desert de tip pampa (desi la inaltime) si are cu totul alta cultura si nici un Borges…
    Cultura Rioplatense (pe ambele maluri ale lui Rio de la Plata si extinsa in sud la o fâsie din Chille) e adânc patrunsa de etica, spiritul si sensibilitatea de gaucho (chiar daca nu se vede in Casa Rosada…).
    Un amic Uruguayan mi-a spus ca scena din film in care batrânul raspunde simplu „Porque lo crié de cachorro” („Pentru ca l-am crescut de pui”) a facut sa-i sune instantaneu in minte cantecul gaucho in care omul nu se poate desparti de calul batrân si nu poate permite sa i-l omoare: