After Life. Cu un ochi plângi, cu unul râzi

Lui Ricky Gervais nu i-au ieșit toate serialele. The Office a fost excelent, dar de câte ori a “revizitat” personajul de acolo, David Brent, n-a fost convingător. Extras a fost foarte bun, Life’s too Short a avut niște momente memorabile, dar în Derek a încercat parcă prea mult să smulgă suspine pentru a fi cu-adevărat credibil.

În After Life (Netflix) însă, Gervais a umblat la acordul fin și a găsit formula potrivită: tragicomedia. Serialul pleacă dintr-o zonă neagră. Gervais (regizor, scenarist, interpretul rolului principal) este Tony Johnson, un bărbat de vârstă mijlocie, a cărui soție a murit de curând, redactor la un ziar care se distribuie gratuit și care tratează subiecte ieftine. Această zonă, galeria personajelor și a cititorilor de can-can, e principalul rezervor de haz al serialului.

After Life e o odisee a întoarcerii în mijlocul oamenilor după o pierdere. Foarte deprimat, Tony vrea permanent să se sinucidă și susține că doar cățeaua sa – pe care ar fi lăsat-o astfel nemâncată – l-a împiedicat într-o astfel de ocazie să comită gestul.

Ca de obicei, personajele lui sunt ușor schematice, dar funcționează: colegul-mâncău, ținta veșnică a ironiilor, psihologul nepăsător, colega nemăritată care îl idolatrizează pe comediantul american Kevin Hart (pe care, pe bună dreptate, Gervais pare a-l considera lipsit de haz), tatăl lui, suferind de Alzheimer și internat într-un centru de îngrijire, infirmiera care are grijă de acesta (dacă ați văzut Extras, o veți recunoaște) sau Anne, o femeie care împărtășește cu Tony pierderea persoanei iubite, care îi spune acestuia fraza-cheie a serialului:

“Fericirea e uimitoare. E atât de uimitoare, încât nici nu mai contează dacă e a ta sau a altora. E ca vorba aceea: «O societate devine mare atunci când bătrânii plantează copaci la umbra cărora știu că niciodată nu vor sta»”

Gervais folosește rețeta comediei existențiale, care nu te lasă să râzi fără să-ți dea o măciucă de tristețe în moalele capului, rețeta multor filme italiene de geniu din secolul trecut, pe care a încercat-o – cu succes – și Louis C.K. în Louie.

Sunt și glume refolosite și momente însăilate, cum este unul în care Tony își provoacă o colegă de birou la o discuție despre Dumnezeu și religie doar pentru a ne spune părerea lui Gervais despre aceste subiecte.

Per total însă, mulți spun că e cel mai bune serial făcut de englez. Nu știu dacă e chiar așa, dar cu siguranță este unul surprinzător, în egală măsură hazliu și profund.

Ricky lucreză deja la cel de-al doilea sezon și sper să fie primul lui serial care să treacă de această graniță.

Să-l vedeți neapărat!