in Sfatul bătrânilor

After Life. Cu un ochi plângi, cu unul râzi

Lui Ricky Gervais nu i-au ieșit toate serialele. The Office a fost excelent, dar de câte ori a “revizitat” personajul de acolo, David Brent, n-a fost convingător. Extras a fost foarte bun, Life’s too Short a avut niște momente memorabile, dar în Derek a încercat parcă prea mult să smulgă suspine pentru a fi cu-adevărat credibil.

În After Life (Netflix) însă, Gervais a umblat la acordul fin și a găsit formula potrivită: tragicomedia. Serialul pleacă dintr-o zonă neagră. Gervais (regizor, scenarist, interpretul rolului principal) este Tony Johnson, un bărbat de vârstă mijlocie, a cărui soție a murit de curând, redactor la un ziar care se distribuie gratuit și care tratează subiecte ieftine. Această zonă, galeria personajelor și a cititorilor de can-can, e principalul rezervor de haz al serialului.

After Life e o odisee a întoarcerii în mijlocul oamenilor după o pierdere. Foarte deprimat, Tony vrea permanent să se sinucidă și susține că doar cățeaua sa – pe care ar fi lăsat-o astfel nemâncată – l-a împiedicat într-o astfel de ocazie să comită gestul.

Ca de obicei, personajele lui sunt ușor schematice, dar funcționează: colegul-mâncău, ținta veșnică a ironiilor, psihologul nepăsător, colega nemăritată care îl idolatrizează pe comediantul american Kevin Hart (pe care, pe bună dreptate, Gervais pare a-l considera lipsit de haz), tatăl lui, suferind de Alzheimer și internat într-un centru de îngrijire, infirmiera care are grijă de acesta (dacă ați văzut Extras, o veți recunoaște) sau Anne, o femeie care împărtășește cu Tony pierderea persoanei iubite, care îi spune acestuia fraza-cheie a serialului:

“Fericirea e uimitoare. E atât de uimitoare, încât nici nu mai contează dacă e a ta sau a altora. E ca vorba aceea: «O societate devine mare atunci când bătrânii plantează copaci la umbra cărora știu că niciodată nu vor sta»”

Gervais folosește rețeta comediei existențiale, care nu te lasă să râzi fără să-ți dea o măciucă de tristețe în moalele capului, rețeta multor filme italiene de geniu din secolul trecut, pe care a încercat-o – cu succes – și Louis C.K. în Louie.

Sunt și glume refolosite și momente însăilate, cum este unul în care Tony își provoacă o colegă de birou la o discuție despre Dumnezeu și religie doar pentru a ne spune părerea lui Gervais despre aceste subiecte.

Per total însă, mulți spun că e cel mai bune serial făcut de englez. Nu știu dacă e chiar așa, dar cu siguranță este unul surprinzător, în egală măsură hazliu și profund.

Ricky lucreză deja la cel de-al doilea sezon și sper să fie primul lui serial care să treacă de această graniță.

Să-l vedeți neapărat!

Tu ce zici?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Gervais este, din punctul meu de vedere, cel mai mare comediant al tuturor timpurilor. Monologurile sale de la Golden Globes sunt geniale. La fel şi “Out of England”. “The Office” (varianta lui) este sub “The Office” în varianta americană, dar este excelentă totusi, avându-se în vedere că americanii chiar au depăşit un prag greu de atins.
    Dialogul său cu Louis C.K. la doctor (un fel de scenetă ante anii 90) este fantastic.
    Concluzie: după ce vezi The Office (ambele variante), Extras, monologurile de la Golden Globes şi Out of England, te uiţi un pic ciudat la Seinfeld, Louis C.K. ş.a.
    After Life este într-adevăr un serial sensibil, cu unele puneri în scenă pentru propriile păreri referitoare la non – existenţa “prietenului imaginar a.k.a. God” sau la “fat people” (teme recurente la Gervais).
    P.S. – Gervais este atât de bun încât își poate permite eșecuri lamentabile gen Derek (slab rău de tot).