Djoko, Federer, Nadal. These are the days of our lives

Djokovici – Federer: 7-6, 1-6, 7-6, 4-6, 13-12 (7-3) în finala Wimbledon 2019, după două mingi de meci Federer. Cred că asta rezumă totul.

Niște planete s-au aliniat pentru noi de niște ani buni încoace. Îi avem pe Nadal, Federer și Djokovici, iar asta e ca și cum, în box, Tyson, Ali și Sugar Ray Leonard ar fi luptat în aceiași ani și la aceeași categorie. Sau Maradona și Ronaldinho jucând în aceeași echipă, făcând un-doi-uri până la desființarea fotbalului. Lennon și McCartney compunând împreună și după 1970, stingând chiștoace în același zaț de cafea.

Am totuși o problemă cu aceste meciuri. De-abia aștept să înceapă, dar după primele game-uri aș vrea să curgă mai încet. Să se joace cinci seturi, șapte sau mai bine nouă dacă s-ar putea, și să fie tie-break în toate. Să joace până marți după-amiază, să nu se mai deschidă magazinele și băncile, oamenii să-și păcălească șefii că au răcit, să poată vedea aceste meciuri până la capăt.

Aceste întâlniri încă ne permit o formă din ce în ce mai rară de generozitate, într-o vreme în care, dacă nu ești cu mine, ești, cu siguranță și până la moartea unuia dintre noi, împotriva mea: aceea de a ține temporar cu adversarul.

Azi am început ținând cu Djokovici; e jucătorul meu favorit. Cu toate acestea, când s-a făcut 2-1 la seturi pentru el, am trădat fără mustrări de conștiință. Cu arme și bagaje am trecut în tabăra helvetului. Cel mai ciudat, când s-a făcut 2-2, n-am mai putut să redevin fan Djokovici, ci le-am dat libertate deplină să joace, promițându-mi că, indiferent cât de greu urma să fie, n-avea să-mi pară rău pentru cel învins.

Sunt schimburi de mingi în care parcă nu mai există timp. Admirăm tăietura fină a lui Federer, asemănătoare cu cea a unui costum bine croit, tumultul bine strunit al sârbului, forța uneori fragilă a spaniolului, ca a unui taur năpustindu-se asupra toreadorilor cu săbiile tremurându-i pe greabăn.

Poate nu e întâmplătoare această nebunie a marilor meciuri, în care Federer, Djoko și Nadal merg cot la cot, doi câte doi. Cineva acolo, sus, ne iubește. Cum ia unul un game, cum acel Cineva înclină balanța milimetric în cealaltă direcție. Cum ajunge unul la 5-1 la un tie-break, cum găsește adversarul resurse și înțelegere divină în a reveni măcar la 5-4. Azi am primit, ca un supliment magnific, un 13-12 în setul decisiv.

Și mă surprind vorbind singur. „Cum, mă”, mă întreb, în puținele și parțialele momente de luciditate, când cei doi stau pe scaune, sub umbreluțe, precum cocktail-urile, „ești dement? Tu ții cu ăl’lalt”. „Da,”, replică ăl’lalt Georgescu, în timp ce-i face vânt cu prosopul lui Federer, „dar n-aș vrea să se termine”. E ca o vacanță.

De la un moment încolo, parcă nu mai pot să se lase singuri unul pe celălalt în tensiunea finalului de meci, când rivalitatea se preschimbă într-un soi de camaraderie de semn opus și fiecare creștere a unuia o potențează pe a celuilalt, ca într-o simbioză.

Meciurile lor sunt deja o biografie afectivă. Finalele Wimbledon 2008 și Australian Open 2009 (F-N), semifinala din 2013 de la Roland Garros (D-N), finala US Open din 2015 și, iată, cea de la Wimbledon 2019 (F-D) sunt doar câteva dintre întâlnirile care ne-au definit existențele de iubitori ai tenisului. „These are the days of our lives”, după cum cânta Freddie Mercury.

Asta e una dintre marile performanțe ale sportului: să te miște, să te extragă cumva dintre cele ce credeai că le știi. Când îndârjirea dispare, își face cumva loc adevărata frumusețe.

Much obliged, gentlemen. Much obliged.