in Sfatul bătrânilor

Paradoxul lui Djokovici

Alături de performanțele sale, Djokovici îmi apare drept autorul unui paradox sportiv, care poate ar trebui să-i poarte numele, așa cum savanții au botezat de-a lungul secolelor legi, experimente sau teoreme. Exact acum un an, se opera a doua oară la cotul drept, cel al brațului de joc, după ce, în urma primei operații, stătuse departe de teren aproape jumătate de an.

De câte ori se joacă un Nadal – Djokovici, în primele imagini am senzația că spaniolul îl va strivi pe sârb ca un autobuz. Comparați grumazul și bicepsul lui Rafa cu statura delicată a lui Nole. Unul dintre cele mai mari mistere ale sportului este, pentru mine, de unde își trage sârbul forța. Are profilul ascuțit, de parcă ar putea tăia geamuri cu bărbia. E ațos și glumeț ca un adolescent. Are oscioarele acelea ca de pui de găină.

Iluzia aceasta durează doar până când începe jocul, când Novak livrează unul dintre portretele desăvârșite ale concentrării: ai senzația că nimic nu poate trece prin perdeaua privirii sale verzi. Are mișcarea aia dinainte de a servi adversarul, când se coboară spre poziția de recepție ca un holțșurub înfigându-se în teren. Din momentul acela știi că diamantul începe să taie.

Chiar și când pare bătut, trebuie să-l coci și să-l toci ca pe vinete, să-l ungi pe pâine și să-l înghiți ca să fie cu adevărat învins, dar chiar și atunci e capabil să-ți livreze un ulcer perforat.

Iată-l acum, parcă mai bun decât a fost vreodată. În finala cu Nadal de la Australian Open, a fost 6-3, 6-2, 6-3 și spaniolul a părut mereu că încearcă să stăvilească o inundație cu un burete de bucătărie.

Dacă Federer ne-a oferit mereu imaginea unei nemuriri elegante, Djokovici e un fel de David Copperfield: cel capabil să evadeze, fără un efort aparent, din propriile limite.

Tu ce zici?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Meritele lui Djokovic nu pot fi excluse, dar parca in finala de ieri nici Nadal nu a mai fost Nadal. Nici macar nu a mai repetat acele tic-uri marca inregistrata. Dar istoria tine minte doar invingatorii. Iar Novak Djokovic este unul dintre ei.

  2. @InstaFit

    Stiu ca este un cliseu ce urmeaza sa spun, dar in tenis joci atat de bine cat te lasa si adversarul. Ori Nadal nu a fost Nadal in finala, pentru ca nu l-a lasat Nole sa fie. Tot ce mergea dinspre Nadal si cu altii ar fi fost punct castigator, se intorcea cu dobanda de data asta :)
    Pana acum consideram 2 momente ca fiind din categoria “de nebatut”. Adica niste momente de joc ale unora, in care pe absolut oricine ii puneai de cealalta parte a fileului, nu aveau nicio sansa. Curios, ele nu apartineau “sfintei treimi”, ci lui Cilic, Us 2014 si Wawrinka, RG 2015. Acum pot sa-l pun acolo si pe Nole, AO 2019. Nu cred ca cineva putea sa-l deranjeze cu ceva la modul in care s-a prezentat in finala.

  3. “statura delicată a lui Nole” – nici prin cap nu mi-a trecut vreodată să spun aşa ceva despre Nole. În schimb “aţos” cred că e caracterizarea potrivită. E ăla care-ţi rămâne între dinţi, pe care oricât l-ai mesteca tot îţi rămâne în gât.