23 iunie 2008. Raport strict secret. România este adevărata campioană europeană. Ieri, în cadrul unei ceremonii secrete care a avut loc în subsolul sediului UEFA din Nyon, Mircea Sandu, mare comandor în organizaţia denumită Liga Whisky-ului Scoţian Antic şi Mereu Acceptat, a primit EuroGraalul 2008.

„Cum?”, veţi întreba. E simplu, dacă pui faptele cap la cap. Nu vă întrebaţi cum se face că în ultimii ani naţionala noastră le-a bătut în amicale pe toate cele patru semifinaliste de la Euro? De ce nu atacăm pe nimeni în meciurile oficiale şi de ce nu batem pe nimeni la turneele finale? De ce, în acelaşi timp, ne iese totul în meciurile aşa-zise „de pregătire” şi de ce nu vrea nimeni să joace astfel de partide cu România?

Pe scurt, Campionatul European de fotbal e doar o mască pentru justificarea sumelor încasate din bilete, drepturi TV şi publicitate. Turneele finale sînt o întrecere de faţadă, nu contează decît pentru fraierii din tribune. Adevărata competiţie, denumită „Codul lui Non Vinci”, gîndită demult şi ţinută în strict secret, constă în meciurile amicale. „Bine, dar de ce a alergat Bănel peste 12 kilometri de meci la Euro?”, veţi mai întreba. Simplu, lui nu i-a spus nimeni.

În acelaşi timp, Cornel Dinu e singurul român din afara circuitului echipei naţionale care ştie de existenţa acestei competiţii oculte. De aceea, frazele domniei sale nu au sens decît citite invers, de la coadă la cap, şi numai însoţite de o cheie pentru decriptare, pe care o au doar iniţiaţii şi cîţiva înţelepţi din pustiul Kalahari. De pildă, „pecenegii” sînt, de fapt, rezervele Olandei, „coloniştii Romei” sînt arbitrii-asistenţi, iar folosirea lui „propedeutic” înseamnă că va ploua în ziua meciului. În schimb, „hazardul inconştient” înseamnă „hazardul inconştient”.

Închei transmisia cu un „Hai România!” în şoaptă. Ne vedem la amicale, să îi susţinem pe băieţi.

Din nou marile imperii ale fotbalului ne-au sacrificat pentru a-şi face jocurile murdare. De exemplu, Van Basten a folosit o tactică abjectă: a băgat în teren jucători pe care Piţi nu-i avea în catalogul cu abţibilduri, care nu au avut nici măcar o singură ocazie clară de autogol. Dar nu Olanda e principala vinovată pentru necalificarea României, ci Franţa. Halal vicecampioană mondială, dacă în zece oameni şi fără Ribery nu a fost în stare să facă un prăpădit de egal cu campioana!

Pe ai noştri nu putem da vina, pentru că nu au fost pe teren. Aţi văzut o echipă românească la Berna, în faţa Olandei? Nu. Gîndul unei calificări cu două puncte a fost atît de seducător, încît l-au lăsat pe Lobonţ în poartă şi s-au dus toţi la Zürich, la Franţa – Italia, singurul meci care putea să ne scoată din grupe.

De aia n-am cucerit noi pe nimeni. De exemplu, pe turcii ăia pe care i-am bătut de cîte ori i-am prins, fie în cartea de istorie, fie în filmele lui Sergiu, dar care au dat 3 goluri într-un sfert de oră, şi nu oricui, ci unei echipe a Cehiei care îşi juca şi ea ultima şansă. În faţa unui noian de ocazii, românul se crispează şi face o greşeală capitală: gîndeşte, apoi, ostenit  de efortul depus, se culcă pe-o ureche. „Măria ta, porţile cetăţii sînt deschise, nu e nimeni înăuntru. Ce ordoni?”. „Hmmm, e ceva putred aici, haiducii mei. Aşezaţi tabăra, desfaceţi-vă pacheţelele cu mîncare şi, dacă nu se schimbă nimic într-o oră, ne întoarcem acasă”.

Există totuşi unele dovezi că am fi jucat, dar, sincer, nu le cred. De exemplu, după meci, la emisiunea de analiză a TVR, am văzut un şut periculos al lui Mutu reluat de 19 ori. De-asta îmi place analiza fotbalistică: poţi rămîne cu senzaţia că o echipă inexistentă a atacat în valuri. Şi zău dacă nu la ultima reluare, din cel de-al cincilea unghi, ratarea nu devenise puţin gol.

Înaintea meciului cu Franţa, în presă a apărut o fotografie cu militarii Batalionului 151 infanterie “Lupii Negri”, aflaţi în misiune în Irak. Aveau drapele tricolore şi o pînză albă pe care scria, cu litere roşii, galbene şi albastre, “Hai România!”.

Între timp, undeva, la fel de departe de ţară, în Afganistan, un militar român a murit, iar alţi trei au fost răniţi. Fruntaşul Claudiu Marius Covrig ne apare într-o poză – cea tipică, scoasă din dosarul militar şi pusă la dispoziţia presei – privind absent către obiectiv. Probabil că vineri, 13 iunie, la ora 4 dimineaţa a României, cînd a părăsit unitatea pentru a pleca în patrulare pe autostrada Qalat -Kabul, în timp ce scruta împrejurimile din interiorul transportorului amfibiu blindat, mai schimba cîte o vorbă cu camarazii. “Băieţi, ce facem diseară? Batem Italia?”.

Presupun că, datorită acelui straniu spor de patriotism al omului aflat la depărtare de ţară, era relativ optimist. Totuşi, fruntaşul Covrig, a cărui patrulă a fost atacată de insurgenţi, n-a mai apucat meciul.

Da, ştiu că militarii sunt destul de bine plătiţi şi că ei au ales să fie acolo unde se moare. Da, fotbaliştii au foarte mulţi bani, maşini şi femei, uneori se şi droghează, alteori sînt impertinenţi. Şi ce legătură poate fi între unii care-şi riscă viaţa şi unii care îşi pun, cel mult, în pericol gleznele sau viitoarele contracte?

Ei bine, există una. Poate că e singura, dar e importantă. Prin alegerea şi prin munca lor, au ajuns în postura de a ne reprezenta. Şi da, ce bine executăm noi penalty-uri din faţa ecranului, iar mingea fuge mereu la vinclu, şi da, ce peripeţii am avut în armată, cînd vai!, am degerat în vreun post de gardă, însă pentru cei mai mulţi dintre noi, ascuţite spirite critice născute din îmbrăţişarea fotoliului, care iubim naţionala României mai ales cînd cîştigă şi care simţim eventual o strîngere de inimă cînd un sicriu acoperit de tricolor se întoarce în ţară, nu se va cînta niciodată imnul, nici la victorie, nici la egal, nici la jale.

„Daily Mail” scrie că jucăm în Grupa Morţii de plictiseală, dar, ciudat lucru!, noi nu ne-am plictisit. E greu s-o faci cînd echipa ta joacă la Euro. Ziariştii publicaţiei britanice au însă un remediu excelent împotriva stării de spleen: să scrie cronicile partidelor Angliei, Scoţiei, Irlandei şi ale Irlandei de Nord din Grupa Inexistenţei.

Nu avem de ce să ne încărcăm cu prea mult simţ estetic şi nici motive de falsă obiectivitate, asemenea criticului care desfiinţează un tablou pe care n-a fost în stare să-l picteze. Există luxuri pe care nu ni le putem permite. De pildă, n-am găsit polonezi pe care să-i punem în atac, iar cînd am ajuns în faţă, brazilienii se cam terminaseră. Unul îşi schimbase deja prenumele din Marco în Mehmet, altul a devenit acum două luni compatriotul lui Chopin. Ce să facem? Pînă vom naturaliza jucători din Capul Verde sau Coasta de Fildeş, luăm din Făurei. Poate că lui Bănel îi mai sare lanţul cînd face o „bicicletă”, dar chiar şi aşa va trebui, la vînzare, să-i dăm kilometrajul înapoi, că nimeni n-o să creadă c-a alergat atît.

Aşadar, după cum ne recomanda caricatura dintr-un ziar elveţian, circulăm, numai că sînt zile în care nu avem chef să trecem graniţa. Aşteptăm oaspeţi pe care să-i însoţim de-a lungul cărărilor ce duc spre aut şi vom fi trei ghizi la un turist. Pe vameşii noştri îi interesează mingea, nu paşaportul, aşa că de ce să acordăm atât de uşor dreptul la liberă circulaţie prin careu?

Să construiască elveţienii pentru zero puncte cele mai bune ceasuri din lume, oricum nimeni nu ştie să le strice ca noi. Şi zău dacă ne plictisim!

Dragele noastre, se apropie din nou acea perioadă în care vom fi mereu morocănoşi, neatenţi, insensibili la dorinţele voastre, cînd vom ajunge în dormitor doar cu dorinţa profundă de a ne odihni, să prindem din nou forţe pentru următoarea repriză de fotbal, în rest, dacă vom fi semnalaţi prin casă, vom bîntui dezorientaţi între televizor şi frigider ca Bănel Nicoliţă printre adversari, deci vă rugăm, avem nevoie de vizibilitate perfectă, nu aşezaţi în raft caşcavalul în faţa cutiilor de bere şi nu treceţi prin faţa ecranului decît dacă o invidiaţi în mod sincer pe Adriana Bahmuţeanu.

Am decolat spre Euro şi dăm de ştire turnului de control că în curînd vom comuta pe pilot automat, aşadar „La mulţi ani” tuturor doamnelor şi domnişoarelor născute între 7 şi 26 iunie, da, vă stă superb cu noua culoare de păr, indiferent care va fi aceea, nu, nu avem haine de dat la murdare, lăsaţi-ne în pace aşa, cu palmele încleştate de braţele fotoliilor, în curînd gesturile voastre ne vor spune la fel de multe ca gimnastica stewardeselor înainte de decolare.

Şi nu că nu v-am iubi, dar în această perioadă sentimentele noastre se exprimă pe muteşte, priviţi-ne ca pe emoticoanele alea împrăştiate  prin Gazetă, doi ochi holbaţi şi o gură larg deschisă, omuleţi care dau din cap uimiţi de deciziile arbitrului. Iar dacă nu ştiaţi cît de bine şi de variat putem să înjurăm, aşteptaţi meciurile României şi prima ratare, … *** (cuvinte banate din cauza limbajului necivilizat) … cu cine te-a chemat la lot!, dar înţelegeţi-ne, vă rugăm, sîntem în „Grupa Morţii”, blocaţi în propriul careu de beri, prin urmare, vă spunem de acum, Cannavaro îl cheamă pe ăla frumuşel de la italieni, noi ne revedem după Euro, pînă atunci aveţi grijă de voi, iar dacă există întrebări sau probleme, nu aşteptaţi de la noi decît, cel mult, un „Îhîm”.