Cînd a părăsit lanţul viu al coechipierilor, purta în el toată forţa strînsă în cele două ore de joc, transmisă prin umerii şi braţele lor năduşite. Privea înainte, spre poarta îndepărtată în mijlocul căreia  portarul părea un punct caraghios de mic, o fîţă rătăcită în năvod.

„… în sfîrşit, omul e scos şi dus în oraş, la eşafod … Mă bate gîndul că în acele clipe, în timp ce era transportat spre eşafod, i se părea că mai are încă mult de trăit”.

În timp ce traversa graniţa cercului, a coborît o secundă privirea. Iniţial, voia doar să verifice că şireturile îi sînt legate, ştiţi doar cum sînt blestematele astea de sforicele, întotdeauna cîte una se dezleagă, apoi capătul liber se strecoară ca un şarpe sub talpa cealaltă, iar tu te poticneşti şi vii în nas. Şireturile erau, slavă Domnului!, legate strîns, doar le înnodase cu nici două minute în urmă, numai pe vîrful ghetei drepte era lipit un fir de iarbă. Se aplecă şi-l înlătură din mers, cu un bobîrnac.

” … Şi poate că în acest ultim drum îşi spunea în gînd că mai are de trăit o veşnicie întreagă. «Mai sînt încă trei străzi de străbătut, e vreme destulă înainte. Cînd voi ajunge la capătul străzii acesteia, îmi mai rămîne una, apoi a treia, unde e o brutărie pe partea dreaptă … Mai e destul pînă s-ajungem acolo!»”.

Cînd a ridicat capul, ochii săi i-au întîlnit pe cei ai portarului, care-l fixau de sub masca întunecată. Îl aştepta ca o stană de piatră, astfel încît el, silit să înainteze spre cel care stătea nemişcat, s-a văzut vremelnic şi mărunt, un fel de turist îndreptîndu-se spre o statuie.

„Împrejur, o mulţime zgomotoasă, zece mii de capete, zece mii de perechi de ochi. Trebuie să suporţi totul şi mai ales gîndul: «Sînt acolo zece mii şi nici unul dintre ei nu va fi executat, numai eu voi muri»”.

Optzeci de mii de capete, optzeci de mii de perechi de ochi nerăbdători îl priveau aşezînd mingea pe punctul alb şi îndepărtîndu-se de poartă, iar el se gîndi că în drumul lui spre agonie? spre extaz? stăteau în fond doar două pupile cocoţate pe un trup, dar ce contează o pată portocalie cînd poarta e de douăzeci de ori mai mare? Nu era mult de cînd acelaşi trup se zbătea caraghios încercînd inutil să ajungă la mingea pe care el o trimisese cu capul în poartă.

Atît trebuia: să-l facă să se mişte.

„Şi iată că începu să urce scăriţa; lanţurile de la picioare îl sileau să facă paşii mici”.

Se întoarse, tropăi puţin şi se avîntă spre minge, aşteptînd ca fîţa să muşte. Numai că în loc ca el să-i imprime victimei mişcarea, aceasta i-a transmis propria nemişcare. Se opri nedumerit, de parcă nici nu mai avea rost să continue, de parcă totul se terminase înainte de a începe, apoi, pentru o secundă, s-au privit din nou.

„Aţi avut vreodată vreodată senzaţia asta, într-un moment de mare spaimă, cînd mintea îşi păstrează luciditatea, dar rămîne absolut inertă? …”.

La începutul acestei clipe,  era doar nedumerit, ca şi cum ar fi asistat la un fenomen supranatural, cînd, de fapt, extraordinar era că nu se întîmplase chiar nimic. Celălalt continua să-l scruteze ca printr-un microscop, de parcă nimic nu i-ar fi putut tulbura studiul şi, cum ăsta părea într-adevăr singurul lucru demn de făcut în acel moment, începu şi el să observe. Văzu că portarul are ochi albaştri, că pe casca lui erau trei semne, sesiză că portocaliul era de fapt roz-ciclamen, notă şi o uşoară mişcare a picioarelor …

„… mintea înregistrează cu o iuţeală extraordinară şi lucrează, bănuiesc, intens, ca un mecanism în plină acţiune; îmi închipui că tot felul de gînduri răsar şi năvălesc, învălmăşindu-se, întrerupîndu-se, tot frînturi, crîmpeie, nici unul închegat, ba unele poate ridicole de tot şi cu totul absurde: «Uite, ăsta care se uită drept la mine are un neg pe frunte … Călăului i-a ruginit nasturele de jos de la haină …»”.

… după care, pe la mijlocul secundei, deruta fu înlocuită de spaimă, apoi de resemnare.

” Mie mi se pare că, dacă, de pildă, te trezeşti brusc în faţa unei primejdii inevitabile, care-ţi aduce pieire sigură, să zicem că se dărîmă casa peste tine, simţi deodată o nevoie irezistibilă de a te lăsa jos, de a închide ochii într-o aşteptare resemnată – fie ce-o fi!…”.

Îşi întrezări viitorul foarte apropiat în pupilele albastre, văzu poarta strîngîndu-se ca o cochilie în jurul celuilalt, ştiu că va rata chiar dinainte de-a trage, dar trebuia să tragă, nu pentru că ar mai fi contat dacă era agonie sau extaz, ci pentru că pur şi simplu acea secundă trebuia să se termine.

„Şi cînd te gîndeşti că aşa continuă pînă la ultimul sfert de secundă, cînd gîtul e pe butuc, şi aşteaptă, şi ştie (…). Cine ar putea spune că omul e capabil să îndure un asemenea chin fără să alunece în nebunie?”.

Şi trase.

Notă: pasajele subliniate sînt din romanul „Idiotul” de Dostoievski, în care autorul povesteşte de fapt propriul drum către eşafod. Condamnarea sa la moarte a fost anulată în ultimul moment de către ţar, când Dostoievski fusese deja adus în piaţa în care urma să aibă loc execuţia

Ştiţi ce nu prea mai vedem în ultimul timp? Un ziarist fără laptop în faţă, fie că este într-o fotografie sau că se află într-un studio TV, de parcă ar trebui să fim conectaţi permanent la un cordon ombilical nevăzut prin care să ne parvină ştiri şi date.

Îmi amintesc ce povestea Cătălin Tolontan acum cîţiva ani, revenit de la o emisiune TV unde avusese cu el un laptop. Era perioada în care acest echipament de-abia apăruse, iar unii, la vamă, îi ziceau chiar „letcon”. În timpul emisiunii, Tolo a început să plimbe mouse-ul, privind concentrat spre monitor. Un fior de panică i-a străbătut pe ceilalţi invitaţi, capi ai fotbalului românesc. „Ce face? Ne înregistrează? Ce află el acum şi noi nu ştim?”.

De fapt, laptop-ul nici nu era conectat la Internet, constituia un simplu element de butaforie la care, cel mult, puteai să joci un Solitaire. În acele vremuri, valijoarele electronice aduse în platourile TV aveau rolul chitarelor electrice fără cabluri ale formaţiei Savoy, cîntînd la Album Duminical din mijlocul unui crîng înflorit.

În timp, laptop-ul şi-a cîştigat nu doar conexiunea, ci şi statutul de marcă identitară a breslei. Dacă vezi un tip cu un trafalet în mînă, este zugrav, dacă poartă robă, nu poate fi decît magistrat. Dacă însă are un laptop în faţă şi privire gînditoare, lăsaţi-mă să ghicesc!, e musai ziarist sau analist. În fotografii, ai senzaţia că omul de-abia şi-a ridicat privirea de pe ecran şi că, după o secundă, va reveni la articolul la care tocmai lucra.

Trîmbiţa de hîrtie

Dar ce scrie el acolo? Oricît ne-am lungi gîturile, nu putem vedea. Va trebui să aşteptăm fie apariţia textului, fie trimiterea care îl promovează. În acest ultim caz, articolul primeşte o avansare temporară, i se dă un birou mai mare, cu ferestre cît peretele, adică i se creează o vizibilitate sporită şi un statut excepţional.

Un text cu adevărat puternic nu are însă nevoie de un alt textuleţ care să-i anunţe venirea, ca un fel de crainic ce suflă în trîmbiţă şi strigă: „Atenţie, vine regele!”. (Cum ar fi, de exemplu, o trimitere la Biblie? „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Şi pămîntul era netocmit şi gol …” . Citeşte continuarea acestui impresionant articol pe www.dumnezeu.ro). În plus, crearea unui orizont de aşteptare poate fi o armă cu două tăişuri. Uneori, e ca şi cum l-ai aştepta pe Bölöni şi ar veni Hizo ori ca atunci cînd este anunţată aducerea unui excepţional golgeter sudamerican, dar pe gazon apare un tip care nu nimereşte poarta.

„Memorabil”, „cutremurător”, „extraordinar” şi „uluitor” sînt mereu selecţionate în acest All Star Game al adjectivelor. Avem articole de colecţie, texte ce nu trebuie ratate, editoriale emoţionante, pictoriale incendiare, mai lipseşte să avem şi explicaţii foto tulburătoare. Rezultatul: devenim mai puţin cunoscuţi prin adevărul cuprins în ideile pe care le transmitem, cît prin forţa de seducţie a cuvintelor ce ne descriu fragmentul de operă ori prin prezenţa în micul acvariu electronic aflat în sufrageria oricui.

Bumerangul lui Pavlov

În acest nou limbaj de lemn, faptul că articolul este din mahon sau din PFL nici nu mai contează: lacul aşternut deasupra uniformizează. Adevărata calitate o afli tot după ce foloseşti produsul, ceea ce mă face să mă întreb: de ce nu respectăm ordinea firească a lucrurilor? Să lăsăm cititorul să adauge adjective după ce a terminat articolul, altfel va ajunge să aprecieze orice în mod egal.

Presa tinde spre situaţia absurdă cuprinsă în bancul următor. „Ştiţi ce a făcut Pavlov după ce i-a murit cîinele?”. „I-a mai dus doi ani de mîncare”. Ideea este că reflexul condiţionat nu apare doar la cel ce primeşte hrana, ci şi la cel care aprinde becul. Cînd în rîndul publicului se va stinge ultima urmă de simţ al decantării, şi noi, ziariştii, vom fi deja dependenţi de această metodă de hrănire programată.

Şi să nu vă gîndiţi că autorul acestor rînduri în care se ascunde o doză de ipocrizie ar face excepţie. Dacă aţi ajuns aici, aţi venit probabil dintr-un site în care figura mea vă zîmbea îmbietor, iar un titlu şi cîteva rînduleţe v-au stîrnit curiozitatea. În plus, nu vă ascund că deseori nu am mare lucru de spus şi că studiez serios ideea de a-mi cumpăra un laptop cu multe beculeţe, pentru prezenţele pe micul ecran.

Încercînd totuşi să-mi amintesc un articol de neuitat, primul care îmi vine în memorie, ciudat!, e cel în care Radu Paraschivescu anunţa că se retrage dintr-o presă sportivă plină de ediţii incendiare şi de texte emoţionante.

Iată cum va arăta comentariul televizat al unui meci de fotbal, din viitoarea ediţie de campionat, cu respectarea tuturor punctelor din contract.

„Bună ziua, dragi telespectatori ai postului Antena 7, bine aţi venit la partida Rapid – Oţelul, din cadrul etapei „Money Channel” a Ligii 1 Realitatea. Ne aflăm pe stadionul Giuleşti, nu departe de cartierul în care a copilărit Mihai Tatulici, care la această oră moderează un talk-show la tribuna I. Vremea este ideală pentru fotbal, e soare, dar INMH ne-a atenţionat că vântu’ va continua să bată. Întrerupem transmisia pentru un scurt moment publicitar.

(…) Da, am revenit în direct. După cum veţi putea vedea pe tabela de marcaj, imediat ce se va termina reclama la Radio Guerilla, Rapidul conduce cu 3-0, goluri înscrise de Burdujan, care a luat o serioasă opţiune pentru „Trofeul Caţavencu” acordat golgeterului. Mingea e la Boya, un-doi cu Costin Lazăr … dar arbitrul fluieră sfîrşitul primei reprize, revenim îndată.

(…) Mulţumim, Doru Buşcu, pentru această succintă trecere în revistă a sumarului ziarului Cotidianul de mîine. Sîntem în minutul 60 al partidei, oră la care pe Romantica începe episodul 317 din Dallas, nu trebuie să-l rataţi, pentru că în această seară Bobby va învia la duş, iar Sue Ellen se va certa definitiv cu JR. Se joacă alert, fazele se succed cu repeziciune la fiecare poartă, … urmează al 16-lea clip al sponsorului.

(…) Incredibil, stimaţi telespectatori, ce răsturnare de situaţie! În timp ce dumneavoastră urmăreaţi scurta biografie a lui Robert Turcescu, aici scorul a devenit 8-1. Aţi văzut în transmisie directă golul de onoare al gălăţenilor, celelalte vă vor fi povestite la Recursul Etapei, întrucît astăzi am aflat că dreptul de a da reluări de faze îl are doar Telesport. Pînă la următoarea transmisie din Liga 1 Realitatea, exclusiv şi concomitent pe toate Antenele, la revedere!”.

Există prea puţine comisii în fotbalul românesc. În afara unui Comitet de Numărat şi Aprins Brichete, aş înfiinţa Comisia de Blaturi Anunţate, care să aibă sarcina de a scuti patronii de eforturi inutile, cum ar fi mutarea orei de disputare a unui meci – astfel încît să pice la umbra unui derby – sau primele motivaţionale pentru înfrîngere. Un simplu acord între părţi şi scorul va fi declarat 3-0 fără să se joace.

Nu spun că prezentele  nu şi-au făcut treaba. În fond, Comisia de Disciplină a folosit o metodă ultramodernă de a afla dacă Gigi Becali a fost sau nu la vestiare în pauza meciului cu „U”Cluj: l-a întrebat pe Goian. E nevoie însă şi de o Curtea Supremă de Evaluare a Umorului Becalian. Membrii acesteia să fie introduşi într-o sală în care s-a dat drumul la gaz ilariant, să li se citească declaraţia domnului Becali şi, în funcţie de reacţia lor, să se hotărască dacă a fost sau nu glumă.

Preşedintele ultimei generaţii a Comisiei de Apel, Doru Viorel Ursu, spune că, în cazul Oţelul – FC Vaslui, greşeala gălăţenilor a fost că n-au aşteptat să treacă 5 zile de la aflarea verdictului, să fie siguri că decizia a devenit inatacabilă. E ca şi cum tribunalul te-ar declara divorţat, dar tu nu te-ai recăsători după aceea, de frică să nu fii arestat pentru bigamie.

Ca urmare, e nevoie de mai multe Comisii de Apel. Scandalul  putea fi uşor evitat dacă nu ar fi existat una singură, ci şapte. Prima să judece cazul lunea şi să dea verdictul în regim de urgenţă. Marţi dimineaţa, cum se crapă de ziuă, a doua comisie să înceapă reanalizarea situaţiei şi să schimbe verdictul. La terminarea săptămînii, ciclul se va relua.

Nu în ultimul rînd, ne trebuie o Comisie de Stabilire a Clasamentului. La începutul campionatului, aceasta să hotărască ierarhia finală, iar echipele să aibă libertatea de a-şi calcula rezultatele astfel încît să se încadreze în grilă. Dacă o echipă se va arăta nemulţumită de poziţia alocată, are dreptul să depună contestaţie. Aceasta va fi judecată de prima Comisie de Apel, cea desfiinţată de Mircea Sandu.

Camerele nu surprind, în general, gesturile mici. În minutul 5 al partidei cu Steaua, Dănciulescu şi-a scos masca de protecţie pe care o purta în urma fisurii de piramidă nazală căpătate în meciul cu Universitatea Craiova. Un asemenea echipament nu protejează fotbalistul doar din punct de vedere fizic, poate deveni şi un alibi sau un mod de a beneficia de clemenţa tribunei. Jenat de mască, Dănciulescu avea două variante, să renunţe la meci sau să renunţe la protecţie, iar el a ales riscul.

Camerele nu ni l-au adus de prea multe ori pe micul ecran ca vorbitor. În faţa unui microfon, devine mai degrabă neliniştit şi privirea îi alunecă undeva în jos. Nu cheamă la luptă înaintea unui derby, nu acuză arbitrii, nu ameninţă cu plecarea. De ani buni ne spune doar lucruri de bun-simţ, cum ar fi că meseria lui e golul, şi pontează constant la locul de muncă.

N-a vorbit prea mult nici acum cîţiva ani, cînd s-a întors la Dinamo venind de la Steaua, iar tribuna l-a primit cu ostilitate. Nici cînd şi-a găsit maşina stropită cu vopsea de fanii furioşi. Cu naşul său, Marius Lăcătuş, n-a vorbit deloc în ultima săptămînă, pentru a nu lăsa loc la interpretări.

Întrebat, acum trei săptămîni, de Evenimentul Zilei despre o posibilă convocare la echipa naţională, unde a strîns doar 6 prezenţe, a răspuns doar: „Naţionala? N-am treabă cu ea. Eu sînt la Dinamo”. Nu a simţit nevoia să amintească, între două virgule, că e golgeterul campionatului sau că, iată, a ajuns pe locul al patrulea în clasamentul all-time al marcatorilor din prima ligă, cu mari şanse ca, pînă la încheierea carierei, să ajungă chiar al doilea. Legat de acest subiect, a zis doar atît: „Dintre toţi cei aflaţi în acest clasament, eu sînt cel mai mic”.

Ionel Dănciulescu e unul dintre puţinii jucători care ştiu să tacă, iar cînd vorbeşte, mingea e deja în plasă. Este posibil ca, pentru un astfel de om, nici o mască să nu se potrivească.