Naţionala fără ţară

Fără stadion, dispunând de un colorit care ar putea stârni invidia unui cameleon, echipa naţională pare o datorie publică moştenită de la guvern la guvern. Pierdem, câştigăm în amicale, negustori de scuze şi de acuze ne numim.

Probabil că greşim alăturând mereu naţionala lui Chivu de cea a lui Hagi. O comparaţie mai potrivită ar trebui făcută, cred, cu selecţionata Sloveniei, pe durata ultimului deceniu. Vorbim despre o ţară pe care, dacă nu ai GPS-ul bine reglat, o poţi rata pe şosea, cu o populaţie de două milioane, mai mică aşadar decât cea a Bucureştiului. Vorbim despre o echipă în care cel mai cunoscut jucător nu e câştigător al Ligii Campionilor, ci evoluează la FC Köln. Totuşi, în 2000 slovenii i-au lăsat acasă pe ucraineni, doi ani mai târziu pe noi, acum pe ruşi. În grupă, au terminat înaintea Cehiei, Irlandei de Nord şi a Poloniei. Iată nişte oameni care scot mai mereu capul afară ca Bugs Bunny, când nu te aştepţi, în timp ce noi săpăm interminabile canale subterane printre explicaţii. Iată o echipă care îşi onorează condiţia de „runner-up”, fără prea multe şanse pentru locul întâi din grupă, dar care până la urmă îşi atinge obiectivul.

Selecţionerul are dreptate. Nu mai reprezentăm de mult o forţă în fotbal, fiind plasaţi doar conjunctural în urna a doua, în dreptul orificiului de scurgere spre cea de-a treia. Adevărat, presa sportivă e penibilă în multe momente, când chiar selecţionerul o supraevaluează cu doi bani. Dar nu asta contează în primul rând. Important e soclul echipei naţionale: publicul. Nu de campanii în genul „Fii într-o culoare pentru echipa naţională” este nevoie. Nici măcar negrul nu ar fi cel mai potrivit, pentru că doliul presupune durere şi regret, iar oamenii primesc astăzi veştile despre rezultatele tricolorilor ca despre trecerea în nefiinţă a unei mătuşi pe care nu au cunoscut-o niciodată.

Peste câteva luni, când vuvuzelele vor fi tăcut, ne vom regăsi la începutul altor preliminarii. Ca suporter al echipei naţionale, aş vrea să văd că n-am înlocuit grimasa de om veşnic mestecând o lămâie a lui Piţi cu rictusul de copil acuzat pe nedrept că a spart un geam al lui Răzvan. Aş vrea să văd jucători intrând pe teren având pe figură măcar ceva din expresia de hotărâre bărbătească de neclintit a lui Steven Gerrard. Astfel, când tribunele noului stadion vor fi terminate, vor exista poate şi oameni dornici să le umple, gata să se înalţe sau să se scufunde împreună cu echipa ţării lor.

Să înceapă!

Un Mondial fără echipa României este o decepţie, dar ne oferă şi un straniu motiv de relaxare. Dacă te concentrezi prea mult asupra unei anumite zone dintr-un tablou, niciodată nu-i vei descoperi întreaga frumuseţe. Şi, slavă Domnului!, naţionala ne-a permis în ultimii ani să urmărim degajaţi aceste turnee finale.

Dacă ne analizăm pe noi şi nu pe participanţi, constatăm un lucru ciudat: Mondialul deja a început. Este etapa în care fiecare îşi caută favoritele, dacă nu are deja una implantată în inimă. Personal, de-abia aştept să văd la lucru Ghana, Camerunul şi Coasta de Fildeş, şi nu doar pentru Essien, respectiv Eto’o şi Drogba, sunt curios în legătură cu reprezentativele Coreei de Nord, a statului Chile şi a Hondurasului, pariez deja fără miză că Statele Unite vor fi marea surpriză a competiţiei sau, de ce nu?, Algeria. Ţin pumnii Serbiei veşnic nepieritoare, Argentinei, Angliei şi Spaniei, căci Brazilia se descurcă şi singură. Îmi pare rău de mereu frumoasa Olandă, care dă constant mari fotbalişti după ce secole la rând a dat mari pictori, dar inima are doar patru încăperi.

Un Campionat Mondial e ca o beţie, numai că, pe măsura trecerii timpului, ţii minte doar paharele din urmă. Va fi vreme, în anii următori, să ne amintim partidele dintre echipele mari, finala, poate chiar semifinalele. Mai frumoasă e totuşi faza grupelor, a începutului lin, cînd întreaga planetă e acolo, când iei fotbal în doze zilnice, ca pe un tratament, „Uau! Se termină Coreea de Sud – Grecia, în mai puţin de-o oră începe Argentina – Nigeria”, când încă nu există nici certitudini, nici eşecuri ireparabile. Vine apoi rândul al doilea de meciuri, după care lucrurile se mută puţin pe teritoriul calculelor, „dacă Mexic bate Uruguay, Africa de Sud trebuie să facă egal cu Franţa pentru ca …”, apoi sentinţa e data de runda a treia a grupelor.

Deja simt dezamăgirea care mă va cuprinde în prima zi de pauză, când voi fi uitat că nu sunt meciuri şi voi deschide nerăbdător televizorul. Mi-e dor de Maradona, Capello, Lippi, Queiroz, un pic chiar şi de Rehhagel. De-abia aştept imagini cu suporteri dotaţi cu peruci, mânuţe care aplaudă, cutii de bere care duc prin conducte străvezii spre gura purtătorului, oameni săltând în lumina soarelui, nu a nocturnei. Ce mai încolo şi încoace? Să înceapă odată!

Zâmbetul rămâne acasă

Ronaldinho nu va fi la Mondiale. Dunga a ales. Pot înţelege de ce Pato şi Diego nu sunt pe lista lui şi chiar accepta că senzaţionalii Neymar şi Paulo Henrique de Lima „Ganso”, de la Santos, nu au experienţă. Pe Dinho l-am văzut însă acum două săptămâni învingând „Bătrâna Doamnă” aproape de unul singur. Părea acelaşi jucător care, jucând la Barcelona, i-a făcut în 2005, după două goluri înscrise Realului, pe spectatorii de pe Bernabeu să-l aplaude în picioare. Unic, imprevizibil, scânteietor, cu driblingurile lui imposibil de reprodus, cu fuga de vulpe printre câini, din care, la un moment dat, rămâne în urmă doar fluturarea codiţei.

Ştiu, Dunga este un om competent, numit în postul lui, care îşi asumă răspunderea. Aşa e însă şi premierul nostru, de pildă. Dacă va plăti, o va face la un curs de schimb mincinos. Păreri de rău şi explicaţii pentru acţiuni imposibil de reparat. Brazilia e o ţară care nu-şi mai aparţine: ca orice producător de frumos, fructele şi viermii săi sunt ale tuturor. În fotbal, nu e un fals miracol FMI, ci principalul tezaur de frumuseţe al acestui sport. Acolo ne uităm când aşteptăm neaşteptatul. Brazilia e ceea ce găseşti sub pomul de Crăciun şi nu cred că şi-a dorit cineva, în copilărie, set Rotring sau calculator care să extragă rapid şi precis radicalul. Primul lucru pe care Dunga trebuia să-l ştie e că nu antrenează o echipă, ci dirijează un vis.

În acest supermarket cu valori bine repartizate pe raioane, nu putem decât, asemenea copiilor, să ne trântim pe spate şi să batem din picioare. Argumente vor exista întotdeauna, bazate pe randament, eficienţa muncii, mijlocaşi care vin în sprijinul propriei apărări, oameni care pontează. Gilberto Silva, Felipe Melo, Ramires, Elano, Kaka, Baptista, Kleberson, Josue. Buni fotbalişti, unii chiar foarte buni. Niciunul nu e însă Ronaldinho, fără de care un campionat mondial e ca o zi de naştere sărbătorită cu nasul în caietul de teme.

Poate că la fiecare astfel de competiţie ar trebui să participe şi o echipă a excluşilor, precum Dobrin şi Cantona, care să-i reprezinte pe cei lăsaţi afară, oameni care să nu vină în primul rând să câştige, ci să încânte şi să se bucure. Cât despre Carlos Caetano Bledorn Verri, zis „Dunga”, îi doresc să ajungă în finală şi acolo să aibă nevoie de un om care să-i întoarcă meciul, iar acesta să fie departe.

Sub ochii noştri

Samuel Eto’o. Fotbalistul care, în februarie 2007, la Barcelona fiind, refuza să intre pe teren din postura de rezervă a devenit, în acest sezon omul are a jucat pe teren roluri mai multe şi mai diverse decât au avut mulţi mari actori în toată cariera. Din rezultatul scăderii „Ibrahimovici – 46 milioane euro”, camerunezul s-a transformat în primul fotbalist din lume care obţine tripla „cupă – campionat – Liga Campionilor” în doi ani consecutivi, cu două echipe diferite.

Diego Milito. La golul al doilea cu Bayern, a lunecat pe lângă Van Buyten cu uşurinţa cu care se desprinde furoul de Kim Basinger în scena de striptease din „Nouă săptămâni şi jumătate”. Deşi în cursul carierei sale profesioniste de peste zece ani are o medie de mai bine de un gol marcat la două meciuri, niciodată, până a ajunge la Inter, nu a fost luat în serios de către antrenorii cluburilor mari sau de către selecţionerii Argentinei.

Javier Zanetti şi Dejan Stankovici. Dacă fotbaliştii ar fi piese de şah, ei ar fi cu siguranţă turele, cu deplasarea lor marţială pe teren, dublând pionii şi pregătiţi pentru orice sacrificiu.

Cristian Chivu. Un bărbat care revine pe teren, la doar câteva săptămâni după ce a suferit o operaţie la cap, poate face parte din orice echipă, de la una de cosmonauţi până la una de genişti însărcinaţi cu dezamorsarea bombelor.

Ce a făcut Mourinho cu aceşti fotbalişti şi cu ceilalţi din lotul lui Inter doar el ştie. Asemenea unui magician care-şi practică arta pe stradă, a amestecat pachetul de cărţi şi, cum-necum, în faţă ne-au apărut trei trofee şi trei mari învinse, campioanele celor mai bune întreceri naţionale din Europa. Şi totul s-a petrecut sub ochii noştri.

Craiova eterna

E cazul cel mai debusolant, în faţa căruia sociologii şi-ar arde diplomele, iar psihologii ar începe să vorbească singuri.

La Craiova se poate întâmpla orice. Patronul să fie răpit de extratereştri şi complimentat până spune secretul colăceilor cu susan. În timpul unei declaraţii televizate, respectivul să-şi scoată ochelarii de soare pentru a-i lustrui grijuliu, iar sub aceştia să se afle alţi ochelari de soare. Să mute oraşul Drobeta Turnu Severin la Craiova, lăsându-şi echipa să joace în praf, doar aşa, de-al naibii. Mă aştept ca jucătorii să apară toţi pe gazon în şlapi şi costume de baie din anii ’70, din acelea lărguţe şi cu medalie la brâu, aşezându-se la plajă pe gazon, şi chiar şi în aceste condiţii să scoată un punct.

Îmi amintesc de un fost mare jucător al Ştiinţei care avea trei brăduleţi plăcut mirositori, din aceia extrem de ieftini, atârnaţi de maneta semnalizatorului din limuzina sa de 300.000 de euro. Mi-l amintesc pe Deşu, coleg de armată cu o uluitoare asemănare din punct de vedere fizic cu patronul craiovean, ciuca bătăilor într-un dormitor de 120 de oameni. Accepta resemnat orice farsă de cazarmă, de la coaserea pantalonilor până la legarea de pat, dar scotea baioneta din teacă la orice glumă despre Universitatea Craiova. Compusă din toate aceste întâmplări şi oameni, echipa nu poate fi decât eternă precum CD-ul de la oglinda retrovizoare sau ca peştele de sticlă, care, de la apariţia televizoarelor cu plasmă şi a monitoarelor LCD, înoată prin biblioteci alături de cărţile vândute odată cu ziarul.

„Tot ce e mare e de neînţeles” zice o vorbă, însă şi ce e mititel poate purta căciuliţa alb-albastră cu cozoroc a geniului. Mutarea la Turnu Severin este poate doar pasul întâi al unui plan diabolic: începerea unui lung turneu prin ţară în căutare de fani adoptivi. Dacă e aşa, metoda va avea mare succes, vă spun. Să ţii cu Craiova e o durere plăcută, un sport extrem al sentimentelor, ca şi cum ţi-ai pune inima pe tocător şi ai da la ea ca la şniţel. Cunosc oameni care suferă de această dependenţă, în principiu inşi serioşi şi echilibraţi, cu care discuţi raţional până în momentul în care Ştiinţa înscrie şi-i vezi imediat căţăraţi pe masă, cu părul vâlvoi, ochii holbaţi şi cravata lărgită la gât, rotindu-şi haina deasupra capului, ca naufragiatul la vederea unui transatlantic.

În fond, sunt oamenii cei mai de înţeles din lume. Un gol al Craiovei e o bucurie scurtă, care trebuie trăită rapid şi intens, până la venirea duşului rece.

Comemorări

În fiecare an, ziua de 7 mai ne aduce acelaşi cadou: redifuzarea finalei Cupei Campionilor Europeni din 1986. Având în vedere situaţia actuală a clubului din Ghencea, e ca şi cum la priveghi am pune înregistrarea video de la nunta defunctului.

Cu cât vom sărbători mai mult câştigarea respectivului trofeu, cu atât ne vom îndepărta de o finală. Continuă parcă seria bancurilor cu Arghezi, care nu-şi mai amintea ce anume-şi amintea. De pildă, la sport.ro, meciul a fost televizat pentru a 183-a oară. Doar comentariul a fost uşor actualizat, ca un omagiu adus prezentului viu: era unul de prin 2007, când Piţurcă antrena naţionala. Or, când asculţi ani şi ani acelaşi disc, există riscul ca acul să sară. Chiar mi s-a părut că, prin minutul 116, Bölöni începuse să-şi smulgă părul din cap, urlând: „Nu mai suport! Iar penalty-uri? Iar trag aiurea? Derulaţi înainte că vreau să ajung antrenor la Nancy!”.

Chestia asta deja seamănă cu „Ziua cârtiţei”: în fiecare 7 mai te trezeşti în aceeaşi seară din 1986, iar vocea lui Teoharie Coca Cosma („Suntem finalişti!”) te ţine prizonier într-un trecut continuu. Eroarea comentatorului s-a transformat peste ani într-un adevăr de necontestat: în plan imaginar, suntem etern şi iremediabil finaliştii lui 7 mai 1986. Apoi, când revenim la realitate, prezentul ne demonstrează riguros că suntem inexistenţi.

La anul, Gazeta va face o schimbare, se zice. La cele două DVD-uri omagiale urmează să ataşeze un CD bonus, „Drumul spre Sevilla 3”, cu itinerariul pe GPS spre oraşul andaluz, iar campania umanitară se va numi „Ajută-l pe Gigi să găsească antrenor!”.

O altă festivitate a lunii mai de care nu putem scăpa este incendierea în 1997 a peluzei din Ghencea de către suporterii dinamovişti. Aici nici nu mai e vorba de prelungirea gloriei trecute, ci de glorificarea unui eşec şi a unei emisii de fum. Ciudată e însă uimirea în faţa faptului că Maccarone, care fusese invitat la momentul festiv, nu a fost prezent. Mă gândesc că pentru fotbalistul italian, partida cu Steaua din semifinalele Cupei UEFA a fost doar un meci de fotbal, nu un prilej de a dansa printre ruine. Nu cred că a gândit: „Auzi tu, sunt invitat la aniversarea unui foculeţ! Până nu mă cheamă la jubileul unei inundaţii, n-am să mă duc”. Mai degrabă, nu este un antistelist genetic, ci un fost adversar al Stelei fără deprinderi de piroman.

Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care Steaua şi Dinamo se află pe la mijlocul clasamentului. Astăzi, cu atâtea aniversări, nu oferă viitorului decât prilejuri de comemorare.