Fotbal cu sinistraţi

Acest campionat, mai mult decât oricare altul, consacră despărţirea de sport. Cluburi mari şi-au pierdut orice formă de tradiţie. Dinamo a ajuns o bicicletă-tandem în care un ocupant pedalează înainte, celălalt înapoi, în timp ce-şi cară palme. Steaua, o glumă în urma căreia, din ce în ce mai pregnant, se aşterne tăcerea. Universitatea Craiova s-a dus în bejenie, de parcă ar fi Cenaclul Flacăra în turneu.

Au existat jucători plecaţi în grup din cantonament, ca şi cum ar fi vrut să înfiinţeze o aripă tânără în sînul partidului, sau jucători sacrificaţi ca nişte pioni în jocul intereselor. Au fost acţionari care au întors armele împotriva propriului club, demonstrând că prezenţa lor în orice grup e doar o chestiune de circumstanţă, au fost directori sportivi călcaţi în picioare de manageri, sau invers, pentru că deja nu mai contează care e deasupra în organigramă şi care la cafteală.

Pozitiv ar fi să remarcăm, la acest final de întrecere, oamenii care şi-au păstrat cumpătul şi n-au pus mâna pe pari (obiecte care, în varianta de criză, au devenit tacuri, unelte perfecte pentru executarea de trick-shots cu maşina patronului). Ar trebui, poate, distinsă Unirea Urziceni, într-un sezon în care, cu toate că şi-a pierdut antrenorul emblematic, a mers mai mult decât rezonabil pe două fronturi. Ar merita mai mult respect Andone, care a reuşit să revitalizeze o echipă aflată pe toată durata sezonului pe galantar, sau Cosmin Contra şi Răzvan Cociş, jucători care au adus un plus evident în jocul Timişoarei.

V-aş ruga totuşi să purtaţi în memorie următoarea imagine. În liga secundă, un jucător s-a încăierat cu un suporter al propriei echipe, apoi, cu un copil speriat în braţe, a traversat un tunel de oameni înfierbântaţi spre ieşirea din stadion. Aşa arată sportul-rege din România, în anul de criză 2010: precum scena producerii unui cataclism, iar totul se reduce la supravieţuirea cu orice preţ.

Pariaţi pe sport!

John Higgins, triplu campion mondial de snooker, apare într-o înregistrare video în care acceptă 300.000 de euro pentru a pierde patru partide. Două lucruri şochează: că nu mai există disciplină sportivă ferită de corupţie (mai lipseşte să dopezi creta şi să mituieşti bila pentru a-şi abandona sfericitatea) şi, mai ales, uşurinţa cu care Higgins şi managerul lui, membru în conducerea forului mondial de specialitate, par a accepta ideea fraudei ca pe ceva natural, uşor de făcut, ce nu le va strica nicicând somnul.

Mulţi practicanţi de top ai snooker-ului s-au arătat îngrijoraţi că respectivul scandal ar putea nărui credibilitatea disciplinei. Asta e interesant. Nimeni nu evocă posibilitatea ca episodul să aibă un efect negativ asupra lumii pariurilor. Ipoteza că mulţi oameni vor fi scârbiţi de această activitate de a pune rămăşag pe rezultatele unor meciuri pur şi simplu nu e de conceput. Spre deosebire de sport, pariurile nu au o reputaţie de apărat: ele sunt din start femeia uşoară.

Fără bani, sportul nu se poate dezvolta, rămâne în zona inocentă, dar neperformantă, a amatorismului. Când însă sportul se transformă într-un simplu vehicul pentru plimbarea banilor, toţi – sportivi, spectatori, agenţi de pariuri sau ahtiaţi după acestea – avem o problemă. Cât timp nu ne vom putea abţine de la a paria trebuie să acceptăm că astfel mărim miza sportului, aşadar îl supunem unui risc din ce în ce mai mare de autodistrugere.

În această simbioză dintre sport şi pariuri, nu se ştie care formă de competiţie va prevala. E posibil ca în curând pe buletine să apară prinsori de genul: „Meciul din seara aceasta este sau nu trucat?”, cu cotele aferente. Mai mult decât orice activitate desfăşurată de om, sportul are însă nişte resurse specifice de a depăşi orice criză. E vorba de sensul ascendent pe care îl imprimă fiinţei umane. Marea majoritate a celor care practică un sport s-au apucat de acesta nu atât pentru a câştiga, cât pentru a deveni mai buni. De aceea, nu pe forurile care promit măsuri radicale, nici pe organele de anchetă mă bizui, ci, în ciuda cotei sale din ce în ce mai proaste la casele de pariuri, pe această dorinţă de autoînnobilare.

Dacă aţi urmărit finala CM de snooker, încheiată tîrziu în noaptea de luni spre marţi, veţi fi fost martorii, în ciuda ratărilor incredibile şi a oboselii care se citea pe feţele jucătorilor după 12 ore de încleştare, acelei bunăvestiri a sportului pe care nu vom înceta s-o dorim şi s-o aşteptăm.

Antifotbal

Poţi folosi cuvântul „capodoperă” pentru a descrie un buncăr? Dacă este aşa, discursurile lui Ion Iliescu pot fi caracterizate drept antrenante. Personal, aş privi cu la fel de mult entuziasm un om scobindu-se o oră şi jumătate în nas şi reluarea acestui Barcelona – Inter.

Întrebarea capitală, după mine, nu este „Ucide Mourinho fotbalul?”, nici „Unde a fost Messi?”, ci „Mai este acesta fotbal?”. Să ţinem cont că, în timpul acestei partide, pe partea de teren a Barcelonei, Valdés putea organiza un turneu de golf, iar în cealaltă se juca un fel de „diri diri” în 10 contra 10.

Mourinho a devenit mai puternic decât fotbalul pentru că regulamentul actual îi permite asta. Antifotbal înseamnă tot ce este îndreptat împotriva sensului şi spiritului acestui joc. Poate fi, de pildă, protejarea mingii cu corpul, fără intenţia de a o juca, metodă în prezent perfect regulamentară. Poate consta în exagerarea efectelor unui fault, pentru forţarea unei eliminări în rândurile adversarului, cum a făcut Busquets. Poate fi baricadarea în interiorul propriului careu timp de o oră, cum a făcut Inter, rămasă prea uşor în zece oameni. Asemenea unei găuri negre, antifotbalul înghite sisteme, echipe, competiţii, mentalităţi. „Specialul” putea deveni „Banalul” nu printr-o manevră de origine extraterestră, ci printr-o extrem de mundană sarabandă de centrări către un malac de 1,92 metri pe care Barcelona nu-l are în lot (şi nu mă pot decide, în privinţa lui Guardiola, dacă asta e o dovadă de măreţie sau de lipsă de viziune).

În tot cazul, aici e marele necaz: în prezent, antifotbalul poate fi combătut doar cu o altă formă de antifotbal. Înainte de a dezbate caracterul lui „Mou” sau valoarea lui Messi, ar trebui să vedem cum putem încuraja prin schimbări de regulament un joc deschis, corect şi orientat spre poarta adversă, nu către cea proprie.

Chirurgie la masa verde

La ora la care scriu, 13:30 cu bătaie spre 16:30 (oră când, probabil, ultima literă a textului va coborî în pagină), Neil Robertson (28 de ani) şi Steve Davis (53) înlătură chirurgical bile de pe masa verde.

Prezenţa lui Steve Davis printre sfertfinaliştii Campionatului Mondial de snooker e o mare surpriză. Cel care a câştigat de şase ori titlul suprem în anii ’80 nu a mai ajuns, în ultimii 15 ani, decît de două ori în această fază, niciodată mai sus. Zilele trecute l-a eliminat pe campionul mondial în exerciţiu, John Higgins, acum e însă 4-0 (în sistemul „cine ajunge primul la 13 partide”) pentru Robertson.

Iar 4-0 înseamnă mult în acest sport în care totul e infinitesimal, distanţa care separă lovitura perfectă de cea greşită, vecinătatea pe scaune a adversarilor, zâmbetul la reuşită sau la ratare, grimasa în general, de parcă figura umană ar fi şi ea spaţiu de joc. Dacă bila ar mai parcurge doi-trei milimetri, doar atât, poziţia imposibilă s-ar transforma într-una extrem de uşoară şi invers. Snookerul e însă şi un sport în care poţi pierde totul într-o secundă, asemănător din acest punct de vedere alpinismului, coborârii cu schiurile, acordării unui instrument muzical, vieţii.

Cu frizura lui blond-zburlită, Robertson pare un nepoţel pe care bunicul nu-l poate convinge să doarmă la prânz. Chelia lui Davis pluteşte peste masa de joc ca un balon ridat sub care fîlfîie papionul. Cei doi joacă v-aţi ascunselea, iar când bila vibrează între muchiile rotunjite ale găurii şi revine pe masă, tu, ca privitor, resimţi uşoara pălmuire a postavului. Timpul trece încet, măsurat de zgomotul bilelor depuse în buzunare, ce aminteşte de picăturile rare ale unei perfuzii. Meciul e ţinut în viaţă de către Davis, care schimbă toate ustensilele auxiliare ale jocului, ca un chirurg nehotărât, să fie „suportul în X”, „gâtul de lebădă”, „păianjenul”? Robertson loveşte şi din buzunare iese un elastic care-i trage bilele înăuntru. Privirea, cândva de lunetist, a lui Davis e acum înceţoşată, el rămâne încovoiat deasupra mesei ca o armă de vânătoare abandonată în miezul reîncărcării.

S-a făcut 6-1. E ora 15:00, ar mai fi o partidă de jucat din prima manşă, dar cei de la Eurosport decid că e mai importantă o întâlnire din turul 1 al turneului de tenis feminin de la Stuttgart. Păcat. Era unul dintre cele mai palpitante meciuri cu final cunoscut la care am asistat vreodată.

Conferinţa de presă a lui Steve Davis de după victoria împotriva lui Higgins

José-ul

La Milano s-au înfruntat două forme de orgoliu. În primul rând, mândria catalană, exprimată prin „ori aşa, ori deloc”, ca urmare Guardiola nu putea face altfel decât să-l lase pe Messi să execute aceeaşi şerpuire frumoasă, dar inutilă, ca un om care alunecă pe un tobogan acvatic, pentru a descoperi de fiecare dată că ieşirea spre apă îi este blocată. Acesta e spiritul locului, marcat de o frumuseţe care nu vrea să fie altfel. Chiar şi Casa Pedrera sau şopârlele din Parcul Guell s-ar transforma în fărâme dacă ar şti că nu sunt privite ca expresii ale artei catalane.

Apoi, a fost Mourinho, unul dintre acei negativi fără de care filmul ar fi o schemă de evacuare la incendiu. Orgoliul lui e diferit, de tipul „totul sau nimic”. Cândva, s-a oprit la timp din a juca (mediocru, se zice) fotbal, nu pentru a-l distruge, cum cred mulţi, ci pentru a-l desăvârşi. E sabotorul creativ, care nu se mărgineşte să pună zahăr în benzină, el descifrează coduri, stabileşte croiala uniformelor, gustă din ciorbă la popotă, învaţă un dialect doar pentru a-i saluta fără traducător pe primarii oraşelor cucerite, cu aceeaşi încăpăţânare care l-a făcut cândva să deprindă catalana pentru a-l însoţi pe Robson la Barcelona. Aşa cum Napoleon nu putea să nu ajungă în Rusia, nici Mourinho nu se poate opri din a arăta că este „The Special One”, ceea ce e mai mult decât a fi „Number One”.

Bănuiesc că va veni o zi în care José-ul va intra calm pe teren, când echipa sa execută un corner, cu bărbia în vânt, mîna dreaptă strecurată sub reverul hainei şi o cunună de lauri pe frunte, pentru a înscrie şi el un gol. Până atunci însă, să-l salutăm drept ceea ce este: cel mai bun şi mai nebun antrenor din lume.

P.S. Iată şi un articol bun despre meciul de aseară.

Frumoasa noastră duminică

Bute îl răpune pe Miranda cu un pumn parcă împins de un resort din cutia cu surprize, columbianul cade prefăcut într-o mână de confetti peste pantofii lui Lucian, dar numai aproximativ 29 de români aflaţi în ţară văd asta în direct la televizor. Restul dorm sau nu prind postul respectiv. „E Bute român sau canadian?”, se întreabă a doua zi cei de la „Gândul”. Nu asta e însă întrebarea, ci „Mai suntem noi conaţionalii lui Bute?”.

Câteva ore mai târziu, Schumacher şi Hamilton se fugăresc precum Chip şi Dale la postul naţional, dar vorbele nu sunt despre ei, ci despre miticul Doruleţ care i-ar umili pe amândoi legat la ochi şi, vă reamintesc, sponsorizăm această sinucidere lentă a pasiunii. Pe sport.ro începe apoi finala de tenis de la Monte Carlo. Nadal îl nimiceşte pe Verdasco, acesta arată ca un avion ce a întâlnit norul de cenuşă, dar noi numai ne imaginăm loviturile de antiaeriană, întrucât, în ciuda a ceea ce anunţă programul postului, între timp s-a dat legătura într-un mall, unde nişte domni lovesc elegant cu piciorul în falcă.

Vine şi meciul Oltchimului, terminat cu fete poleite cu frişcă, e ca o petrecere-surpriză, apoi imaginile de la ştiri cu Radu Voina răspunzând serios la întrebări cu tricoul mînjit, ca un profesor căruia, în tabără, i s-a organizat o festă. „Ştie cineva cât costă statul român aceasta echipa Oltchim, ţinând cont că la combinatul respectiv falimentul e in parcare, iar rata şomajului e uriaşă?”, întreabă, mai pe seară, Andrei Niculescu pe Facebook. Şi mă întreb: „Nu-i mai bine oare să sponsorizezi fără să ştii o performanţă decât să fii în mod constant păcălit pe faţă?”. Ziua în care România a obţinut un titlu mondial la box şi-o calificare în finala LC de handbal se încheie, ca de obicei la gsptv, cu Becali vorbind, vorbind şi vorbind.

Ca să nu ajungă handbalistele să joace finale între două bătătoare de covoare, le vom construi cândva şi o sală, după ce vom termina patinoarele care ne costă mai mult decât realizarea unei copii în mărime naturală a Groenlandei. Nu va fi un mall, nici măcar o „polivalentă”, ci un templu închinat exclusiv sportului. În mijlocul lui, între panouri şi reflectoare, va fi instalat un pupitru mititel cu un telefon, de la care cineva va vorbi în faţa camerelor cât e ziua de lungă cu Becali, întrebându-l, printre altele, ce crede el despre Oltchim.