Aştepând miracolul

Majoritatea echipelor româneşti participante în Europa League au fost mâini moarte. Prezenţa lor în competiţie a avut un singur sens: acela de a complica puţin calculele în grupă. CFR Cluj a semănat cu o pisică leneşă şi grasă, căreia nu-i mai arde să prindă şoareci. Timişoara s-a răcit pe aragaz, după ce rarele răbufniri ale apei au stins focul. Steaua, un mantou cândva strălucitor din care astăzi se hrănesc moliile, a resimţit greaua lovitură dată de UEFA fotbalului românesc, desfiinţarea Cupei Intertoto.

Rămâne Dinamo, care, ca de obicei, aşteaptă un miracol. Cumva, presentimentul succesului e mai mare în asemenea situaţii. Şansa de 1 la sută capătă strălucire, dintr-o probabilitate jerpelită devine posibilitate clară, căci nu putem exclude o intensificare a gripei porcine în Atena sau o ploaie de meteoriţi în careul grecilor. La întrebarea „Are Dinamo şanse să se califice?”, toată lumea răspunde „De ce nu?”, dar nimeni nu prea găseşte argumente pentru „De ce da”.

La Dinamo, în ultimul timp, între schimbul de fanioane şi cel de tricouri, mulţi au existat pe teren doar pentru a se atinge numărul regulamentar de jucători. Jumătate de echipă a jucat fotbal, cealaltă a aşteptat cuminte întoarcerea lui Moş Niculae, care, deşi insuficient pregătit, le-a aşezat victoria în ghete. Miracolul următor e construit de acţionari cu grijă în jurul unui alt jucător-surpriză. Clubul roş-albilor cu drept de eternă reîntoarcere nu-i cuprinde doar pe Mărgăritescu şi pe Andone, ci şi pe Moş Crăciun, aşteptat de conducerea clubului să vină mai devreme şi să rezolve meciul de la Atena.

Balonul de aur

Messi şi Barcelona au prezentat în 2009 nu fotbalul viitorului, ci fotbalul imaginarului.

Privind clasamentul de la „Balonul de Aur”, observăm că cinci din primele şapte poziţii sunt ocupate de fotbalişti care, de-a lungul anului, au jucat sau joacă la Barcelona. A contat, probabil, mult acea finală de Champions League, în care, cu excepţia primelor cinci minute, Manchester United nu a găsit mingea. La fel, cele două manşe semifinale cu Chelsea, desprinse parcă dintr-un manual de tactică militară, întâlnire pe care teamul catalan a tranşat-o, miraculos, în ultimele secunde.

În general, acest premiu se dă în urma unui act contabil, trebuie să fi cîştigat o competiţie majoră pentru a-l primi. Cred însă că Messi îl merita nu pentru că a câştigat cu Barcelona tot ce o echipă putea dobândi într-un sezon – Liga Campionilor, titlul în Spania, Cupa Spaniei, Supercupa Spaniei şi Supercupa Europei -, ci pentru modul în care le-a câştigat.

În zona din faţa careului advers, Barcelona este un desen animat. Pe Messi îl vezi zâmbind ştrengăreşte în timp ce aprinde fitilul unei bombe pe partea dreaptă, apoi ia-l de unde nu-i! Îl regăseşti câteva secunde mai târziu, tăind cu fierăstrăul un cerc în jurul închizătorului advers sau ieşind dintr-un muşuroi chiar în faţa porţii, pentru a înscrie cu capul. Nici o altă echipă nu şi-a instalat laboratorul de creaţie în chiar inima teritoriului advers, unde se joacă un fel de handbal cu piciorul de-a lungul semicercului imaginar. Această activitate are ceva din bucuria fotbalului jucat în recreaţie, în acele 10-15 minute în care se concentrează tot farmecul jocului: goana pe scări, alegerea echipelor, pasele, golul, gâlceava, revenirea în clasă cu faţa roşie şi cu mingea la subraţ, când profesorul strigă deja catalogul.

Mai important, nu mi-l pot imagina pe Lionel altfel decât cu mingea la picior (orice altă ipostază ne-ar aduce înaintea ochilor, asemenea unui violonist lipsit de vioară şi arcuş, o ciudată absenţă), uşor înclinat înainte, căutând fisuri în zidul adversarilor, idei, soluţii. Aici se află adevărata caracteristică a geniului: de cele mai multe ori, pariez că Messi habar nu are ce va face în secunda următoare: e primul suprins de direcţia în care îl poartă tălpile, de curba pe care o vor descrie şoldurile şi genunchii.

Şi când se împleticea, euforic, gata să cadă de pe platforma autobuzului care-i transporta pe campionii Europei prin Barcelona, aveai senzaţia că, undeva, ascuns privirilor, există totuşi un balon şi că totul nu este, de fapt, decât un alt dribling.

Clasicul

Barcelona – Real e pomul lăudat de la care mereu te întorci cu sacul plin. Nu neapărat de goluri, căci fotbalul, asemenea lui Moş Crăciun, nu-ţi dăruieşte doar cadouri, ci şi aşteptarea, speranţa, pânda, năvălirea spre baza bradului sclipitor, surpriza. Nu-mi amintesc să fi rupt vreodată ambalajul de pe un „El clasico” şi să rămân dezamăgit de ce găseam înăuntru, chiar dacă nu era chiar ce mă aşteptam să fie.

Poate că este şi meritul transmisiei TV. Ceea ce la noi e o tocană de noroi şi purici, prin care vezi vânzolindu-se nişte oameni, acolo e un act de o desăvârşită claritate. Dar nu e vorba doar de diferenţa tehnologică, de tradiţie şi valoare, de miliardul de euro care, încriptat în picioare de fotbalişti, a jucat duminică pe Camp Nou. Fotbalul mare trece oricum de sticlă, devine senzaţie pură, ca atunci când stai în miezul acelor acvarii imense, despărţit de rechini fioroşi doar de un strat subţire, transparent.

Dovadă stă experienţa stranie a zapping-ului. Părăsind Camp Nou pentru Ghencea, aveai senzaţia că, deşi e acelaşi sport, unii îl practică în pantofi de dans, alţii în cizme de plumb, iar în acele momente îţi venea să restartezi televizorul, ca pe-un calculator blocat. Dar dacă te-ai fi teleportat nu între două lungimi de undă, ci între două stadioane?

De aceea, în faţa oricărui meci românesc cu trei bare în câteva secunde, răsturnare de scor şi gol decisiv în prelungiri, prefer un Barcelona – Real pentru care nici măcar nu s-ar găsi o minge cu care să se joace. În virtutea acestui clasic modern, ce nu poate rămâne astfel decât fiind mereu altfel, cred că ar fi fost palpitant să-i vedem pe Messi, Iniesta, Kaka, Ronaldo şi jucându-se de-a hoţii şi vardiştii.

Autogoluri

Din 2003, an în care Unirea promova în liga secundă, iar în Ghencea se instala un nou patron, unsprezece antrenori au trecut prin mâna Unicului Tehnician.

Din 2006, an în care Steaua ajungea în semifinalele Cupei UEFA, iar Unirea promova în prima divizie, la Urziceni a fost un singur antrenor.

Avem, aşadar, o echipă venită de nicăieri, rezultat parcă al unui experiment atomic în pustiu, şi o fostă câştigătoare a Cupei Campionilor, care se descompune în fiecare zi. Echipa din Ghencea avea tradiţie, palmares, lot puternic, un public numeros, cel mai mare stadion din România, bani, metri pătraţi de ştiri şi interviuri alocaţi în paginile de ziar. Echipa din Bărăgan nu avea nimic. Când, rareori, există o ştire cu patronul Unirii, ziarele au o mare problemă în a o ilustra, pentru că nu prea există fotografii cu Bucşaru. În acelaşi timp, omologul lui de la Steaua, cu excepţia scurtelor hibernări din campaniile electorale, locuieşte în televizor, de unde oferă cu orele sfaturi despre politică, sex, fotbal.

În 2009, Unirea e dovada că totul e posibil, iar Steaua ilustrează faptul că „aşa nu se mai poate”. Pe acelaşi stadion, la unele meciuri spectatorii sunt căutaţi la CNP-uri, la altele sunt rugaţi să vină în tribune. Iată un sens al adevăratei performanţe: să se strige „România!, România!” la partidele unei echipe de club, în timp ce vorbele Patriotului din Pipera cad ca frunzele uscate.

Dacă aş fi patronul Stelei, privind înapoi la toate acestea, m-aş zvârcoli de ruşine şi regrete, apoi mi-aş pune singur CNP-ul pe lista interzisă. Acesta e unul din marile eşecuri ale fotbalului românesc: să ai o astfel de echipă şi să-i înscrii în mod repetat autogoluri.

Ruşinea

După ce Wigan a pierdut cu 9-1 partida cu Tottenham, căpitanul echipei, Mario Melchiot, a declarat că toţi coechipierii săi le vor înapoia banii pe bilete suporterilor care au fost la respectivul meci.

Gestul lui Melchiot denotă o lipsă de respect faţă de fotbal şi de instituţiile sale. În mod normal, el trebuia să dea un interviu în care să-şi presare puţină cenuşă în cap, apoi să aştepte intervenţia celor competenţi în a rezolva problema. De pildă, clubului Wigan îi lipseşte un inimos preşedinte Argăseală care să ia măsuri concrete, dedicându-se trup şi suflet misiunii de a întocmi liste cu mii de suporteri interzişi. Iat-o pe FC Liverpool navigând prin miezul clasamentului, fără însă ca Borcea sau „Vasilele Turcul” lor să intervină telefonic la BBC pentru a acuza arbitrajul. Melchiot ar trebui să înveţe de la fotbaliştii români cum să vorbească despre ruşine fără a traversa acest sentiment. Asemenea stelei eminesciene, azi, aici, o vedem şi nu e. Uneori, e adevărat, pare că există, dar poate fi şi semnul unei uşoare indispoziţii stomacale, a unei strângeri de pantof, umbra lăsată de un nor.

Cel mai mult însă le lipseşte englezilor un ziar dedicat fotbalului. Nu-l ascultaţi pe Dan Petrescu: el este un spion al fotbalului britanic paraşutat aici pentru a distruge buna funcţionare a Ligii 1 şi reputaţia presei de specialitate! O descriere a avionului cu care dinamoviştii n-au zburat se impunea, poate chiar şi ceva „new media”, de pildă un filmuleţ cu mereu surprinzătoarea gimnastică a stewardesei, căci pregătirile campioanei României de a juca în cea mai importantă competiţie a cluburilor sunt mai puţin interesante.

În România, fotbalul e cu adevărat tratat ca sport-rege, aici se manifestă adevărata cultură a competiţiei, care constă în a-ţi doborî adversarul cu orice preţ, prin orice mijloace. Britanicii au avut primul parlament, totuşi se încăpăţânează să menţină un monarh pe tron, fără să înţeleagă că lumea a evoluat. Noi, în schimb, progresăm uluitor în fiecare zi: avem un preşedinte care se comportă ca un rege şi un parlament care vrea cu orice preţ să-l debarce, ca pe vremea lui Cromwell.

Aşadar, Mario Melchiot, ai creat un precedent periculos: să le dai celor care te susţin senzaţia că ei contează. Aşteaptă următoarea etapă din Europa League să vezi cum ştim să ieşim, cu fruntea sus şi fără remuşcări, dintr-o competiţie în care, de fapt, nici n-am existat.

Negociere

La Rapid se negociază. Ieri s-a discutat despre preluarea gumelor de mestecat lipite sub scaunele de la tribuna a doua, azi se poartă tratative legate de plasa porţii dinspre peluza I. Copos ar dori să vândă şi ochiurile, Stache n-ar prea vrea să cumpere nici nodurile, iar negocierile au intrat în impas.

Pentru ca timpul să treacă mai uşor, cei doi fluieră, servesc cafele, vorbesc despre vreme, fac vocalize, probează pălării, studiază algoritmul de cîştig la „În Oceanul Pacific …” şi se înfruntă la FIFA Manager, unde versiunile stachiană şi coposiană ale Rapidului repurtează victorii de răsunet în cupele europene.

Germanul calculează: fiecare zi de negociere îi aduce un plus de imagine, deci de ce s-ar grăbi? Copos socoteşte şi el. Când fondul de salarii era de un milion de euro, echipa nu a prins cupele europene, dar acum, cînd fondul a scăzut la 200.000 euro, Rapidul e lider. Aşadar, pentru ca echipa să ia titlul, tot ce trebuie să facă e să le ceară fotbaliştilor să vină cu bani de-acasă. Amândoi au, aşadar, timp berechet. În fiecare dimineaţă, bănuiesc că unul cere din ce în ce în mai mult, iar celălalt oferă din ce în ce mai puţin. Iată tranzacţia ideală între un om care nu ţine să vândă şi unul care nu vrea să cumpere.

Săptămâna viitoare este dedicată numărării firelor de iarbă şi a lucşilor din nocturnă. Apoi, într-un târziu, va veni o zi în care Copos va răsări deasupra planetei în scufundare ca un heruvim împrăştiind mărunţiş, iar Stache va intra, alături de Obi Mikel, Carew, Taiwo şi Doumbia, în galeria rapidiştilor aprig regretaţi, deşi nu au apucat nici măcar un joc oficial în Giuleşti.