Vestea bună a sfârşitului de an vine dinspre Manchester, unde United i-a prelungit contractul lui Ryan Giggs până în luna iunie a anului 2011. „Ryan merita un nou contract şi sunt sigur că va juca încă doi ani”, a declarat Sir Alex Ferguson, deşi măsura îmi pare mai degrabă o răsplată pentru cei care iubesc fotbalul. În ceea ce-l priveşte, Giggs a spus: „Sunt încântat de faptul că am ajuns la o înţelegere pentru încă un an”.

Simplu, nu? Aşa a fost şi fotbalul lui Giggs. În aceşti aproape 20 de ani de la debutul la echipa mare a lui United, nu am văzut niciodată ceva inutil în jocul lui, o scamă de înfumurare sau o toană manifestă. Dacă iniţia o suită de driblinguri, era doar pentru că acesta reprezenta modul cel mai simplu de a ajunge la gol. A fost, poate, ultima extremă clasică a fotbalului, cu câteva scheme favorite: „demarcare-dribling-centrare”, „un-doi-şut-şi-gol” sau „cursă-de-50-de-metri-pe-stânga-cu-mingea-la-picior”. A făcut pe gazon ce face un avion în aer: decolare, atingerea altitudinii de zbor, câteva rotiri în jurul careului advers şi aterizarea mingii în poartă.

La începutul anilor ’90, înainte de apariţia lui Beckham, era principala atracţie din media sportivă a Marii Britanii. Giggs putea să-şi „găsească” un bunic englez, pentru a juca în naţionala Albionului, dar  rămas un galez, veşnic în afara turneelor finale. Putea să se constituie într-un simbol planetar, misionar al fotbalului în pieţele emergente, stea cusută pe canavaua unei galaxii, putea să-şi confecţioneze măcar un ritual înaintea loviturilor libere, dar a preferat să se retragă în spatele unei priviri uşor încruntate şi să ne ofere fotbal. Doar fotbal. Din fizicul lui fragil, doi ochi montaţi pe-un ananas, totul purtat pe două paranteze, a răsărit o atitudine de mare sportiv.

De aceea, n-aş saluta în primul rînd fidelitatea pentru Manchester United, nici longevitatea sau recordurile sale, ci însuşi jocul lui nefiresc de simplu, bazat mereu pe dăruire. În 20 de ani, până şi muschetarii îmbătrânesc, se retrag la conacele sau abaţiile lor, Giggs a rămas însă în iarbă, chiar dacă astăzi nu mai e titularul lipit de tuşa stângă, ci omul care intră, când şi când, la centrul terenului. În vremea tinereţii, alerga ca vântul, cu paşi neauziţi şi driblinguri de necombătut, acum demonstrează o altă rară şi importantă virtute: aceea de a-i face pe cei din jurul său să pară mai buni.

În rest, ce a spus despre el Carlos Queiroz rămâne valabil: „Ryan ar putea juca fotbal într-o cabină telefonică şi să găsească ieşirea, indiferent câţi oameni s-ar mai afla acolo”.

Când mai rămăseseră 79 de secunde din meciul de handbal Spania – România, scorul era egal (ibericele înscriseseră ultimele două goluri) şi noi aveam mingea. Antrenorul Radu Voina a cerut time-out şi, peste exact 78 de secunde, am mai luat un gol. O analiză publicată de Gazeta arată însă că până şi în cazul unui egal am fi avut şanse bune la calificare.

 „În subconştientul lor, fetele au crezut că se mai poate face ceva. În loc să ţină de rezultat, s-au precipitat să recupereze pentru a mai da un gol”, a explicat antrenorul. Problema este că, în astfel de momente, nu te bizui pe subconştient, ci pe fratele lui mai responsabil: conştientul. Sportul nu e o şedinţă de psihanaliză, presupune, printre altele, adaptarea strategiilor în funcţie de situaţie. Le-a spus Radu Voina fetelor în acel time-out că, dacă nu înscriu, e crucial să nu ia gol?

Ceea ce ne duce la cel de-al doilea exemplu. Adrian Diaconu a pierdut meciul pentru centura mondială la semigrea (WBC) boxând cu un adversar care, în mare parte a partidei, a luptat cu umărul drept dislocat. S-a spus ulterior că: 1. Jean Pascal a făcut ceea ce ştie el mai bine: să danseze (de vreme ce l-au dat învingător pe Pascal, arbitrii să fi fost cei de la „Dansez pentru tine”?) şi 2. Din colţ, românului i s-a spus să nu atace în final, întrucât conducea la puncte.

Situaţia este amar-amuzantă: Diaconu a pierdut deoarece s-a apărat când trebuia să atace, handbalistele pentru că au vrut să atace atunci când ar fi trebuit să se apere. Dincolo de această diferenţă, în cele două cazuri s-au manifestat aceleaşi tare mai vechi din sportul românesc: deconcentrarea, absenţa lucidităţii în momente-cheie şi lipsa unui plan B pentru situaţiile de criză. Să-i lăsăm însă un pic pe antrenori. Sportul nu e totuşi nici război, să conteze în primul rând generalii care împing soldăţei pe hartă. Când vom deprinde acea lege care pentru alţii parcă se moşteneşte genetic, aceea de a lupta, cu inteligenţă şi voinţă, până în ultima secundă?

Altfel, să ne ferească Dumnezeu de situaţiile în care adversarul se află în inferioritate. O adaptare românească după una dintre legile lui Murphy ar spune că atunci când lucrurile încep să meargă bine e semn că totul se va termina prost. În meciul de handbal, am avut de vreo două ori superioritate numerică şi nu numai că n-am înscris, dar am şi primit gol. Ce să mai spunem de Diaconu, a cărui stupefiantă bucurie a semănat cu cea a „preşedintelui de peste noapte”? Oare dacă Jean Pascal ar fi avut braţele înnodate unul de celălalt, asta l-ar fi putut determina să atace?

În sport, greşeala e preferabilă verdictului inatacabil al neomenescului.

„Daţi-mi un zoom!”, cerea Ovidiu Ioaniţoaia, iar pe ecran apărea o supă tulbure şi diluată, în care se scăldau câteva bucăţele de jucător. „Nu ne dăm seama dacă a fost sau nu ofsaid, mai puneţi o dată faza”, zicea nea Ovidiu şi atacantul, cu fundaşul în cârcă, se mişca înainte şi înapoi, ca într-un cadril al înţepeniţilor. „Acum, păreri”, cerea realizatorul, iar invitaţii răspundeau că nu îşi pot da cu părerea.

Aparent, verdictul electronic în fotbal ne-ar scuti de acest dans tulbure al pixelilor executat în bătaia fantei de lumină. De fapt, zic eu, l-ar înlocui, ducându-i consecinţele până la extrem, anume plasarea sportului într-un corset de oţel, care l-ar menţine drept, dar care i-ar opri evoluţia normală.

„De ce la tenis se poate?”, întreabă Traian Ungureanu, unul dintre suporterii introducerii sistemului HawkEye în fotbal. Răspunsul e simplu: fiecare sport are specificul lui. De pildă, sunt de unsprezece ori mai mulţi jucători (şi spectatori) la fotbal. Un punct din tenis e doar unul din multele ce decid rezultatul, în timp ce la un meci de fotbal se înscriu în medie două-trei goluri. În tenis, folosirea lui HawkEye nu deranjează, oftatul tribunei ce însoţeşte prezentarea guguloiului oval aflat pe sau dincolo de tuşă se potriveşte ritmului dramatic al tenisului, ba chiar îl intensifică. Dacă am transplanta cu adevărat metoda din tenis în fotbal, ar trebui să punem în discuţie nu doar trecerea îndoielnică a mingii de linia porţii, ci şi acordarea unei lovituri libere din preajma careului, a unui corner, a unui cartonaş, ce pot decide rezultatul unui meci cam cât un punct în sportul alb.

Cum ar funcţiona oare HawkEye în cazul unui ofsaid în fotbal? Pentru un minut, stadionul s-ar transforma într-un cinematograf de Mall, închis în diamantul clar, dur şi incasabil al aşteptării verdictului. Totala transparenţă ar cere ca pe tabelă să se proiecteze reluarea fazei, animaţia computerizată oferind diferite perspective ale disecţiei. Ca la „Procesul” sau „Recursul Etapei”, jocul în sine ar fi fragmentat de un balet îngheţat având ca scop extragerea cu forcepsul a adevărului. Cât ar mai conta faza de dinaintea înscrierii golului contestat, celelalte faze, meciul în sine? Cine şi le-ar mai aminti?

Platini are dreptate. Fotbalul trebuie să rămână, atât cât se poate, în sfera umanului, aşa cum în tenis, un sport în care numărul de arbitri e net superior celui de jucători, este de preferat ca degetul, şi nu un cip, să sesizeze vibraţiile fileului la neţ. Trişarea lui Henry ar fi fost la fel de uşor observabilă şi de un sistem video, şi de un arbitru suplimentar, plasat în zona fierbinte a porţii. Dacă însă doar cinci molecule din Henry ar fi atins trei molecule de minge, iar observatorului uman i-ar fi scăpat aceasta, nu m-ar mai interesa, aşa cum nu m-ar interesa verificarea orizontalităţii bârnei cu nivela, în cazul gimnasticii, sau folosirea microscopului electronic la snooker, pentru a se vedea dacă două bile se ating. Un sport, orice sport, mutat prin executare silită pe scena infinitezimalului nu mai e sport, ci lucrare de diplomă, experiment ştiinţific sau, cum spuneam, supă de pixeli.

Un fotbal fără proteste, dubii şi greşeli ar avea farmecul completării unui formular bancar. Este mai apropiat fotbalul, ca activitate, de un joc (vă imaginaţi un şotron supravegheat de senzori pentru călcarea liniilor?) sau de activităţi în care doar aflarea adevărului e miza demersului, cum ar fi un proces? Vorbim de justiţie? Atunci, în numele dreptului la justiţie, echipei defavorizate ar trebui să i se permită recursul. Francezii ar susţine că operatorul sistemului are un bunic numit O’Henry, că degetele lui Henry cel îndemânatic au fost rapid adăugate pe film, că lipsesc cadre din înregistrare, că umbrele lăsate de nocturnă pe faţa balonului sunt suspecte, la fel şi flashul albăstrui apărut acolo din senin. La rândul lor, irlandezii ar spune că înregistrarea e originală, aducând ca martori nişte băieţi de mingi din spatele porţii.

Să nu ne minţim însă: singurul motiv pentru care HawkEye ne face cu ochiul e legat de miza financiară. Nimeni nu cere arbitrajul electronic decât atunci cînd potul ajunge la milioane de euro. Fotbalul trebuie însă să fie acelaşi, fie că joacă Recolta Vişani pe terenul şcolii, cu echipa satului vecin, sau Barcelona cu Manchester United în finala Ligii Campionilor. Nu trebuie să existe două feluri de fotbal, unul al mizelor suculente şi altul al plebei, aşa cum dreptul la justiţie, educaţie şi asistenţă medicală trebuie să fie universal, şi nu doar în teorie.

Cea mai bună definiţie a sportului a dat-o Roland Barthés, „sportul e un contract între oameni” – aşadar oameni, cu greşelile sau fraudele lor -, nu între indivizi şi instanţe electronice de judecată. Sportul e mai degrabă calea prin care se ajunge la un rezultat decât rezultatul în sine. Am fost furaţi de arbitru? A fost sau n-a fost? Spre deosebire de politică sau de ştiinţa numărărilor exacte, sportul ESTE. Ceea ce cu-adevărat contează se desfăşoară în faţa ochilor noştri, pe teren, nu se restabileşte, ulterior, în pântecele maşinii.