Apartamentul, viaţa, timpul

Într-o locuinţă pariziană, în care nimeni n-a intrat timp de 70 de ani, a fost descoperit un tablou valoros. Dar nu asta e ştirea.

Proprietara, doamna De Florian, a părăsit apartamentul din zona Pigalle în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, şi până la moartea ei, din 2010, nu s-a mai întors şi nimeni altcineva n-a mai pătruns acolo.

Îmi imaginez acea tăcere specială a camerei dinaintea ieşirii. Doamna purta un taior bej, o pălărie şi în mână ţinea o geantă. A aşezat un paravan în faţa căminului şi s-a oprit înaintea tabloului în care bunica ei rămăsese tânără şi nepăsătoare, plutind într-o rochie roz de muselină. Şoferul o luase înainte, pe scări, cu ultimele două geamantane, pe care avea să le aşeze lângă celelalte, pe capota automobilului Ford, înainte de a le strânge cu cureaua. Ea şi-a trecut degetele peste voseaua în relief, a mers în prag, de unde a privit pentru o ultimă dată în urmă şi a închis uşa.

Continue reading

Cum va arăta campionatul 2014-2015

La start se aliniază 18 echipe, dar o prevedere importantă stipulează că ele pot fi înlocuite oricând pe parcursul competiţiei. Regulamentul de licenţiere devine însă mai dur. Singurului articol – „Pentru ca o echipă să fie înscrisă în Liga 1, proprietarul trebuie să ataşeze copiile după buletin ale celor unsprezece componenţi ai lotului” – i se adaugă unul, extrem de restrictiv: „Componenţii lotului trebuie să fie în viaţă”. „Este un abuz fără margini”, declară patronul celor de la Eternitatea Cislău, care se retrage din campionat.

Nu-i nimic. Fotbalul merge mai departe. Eternitatea este înlocuită de Extazul Călăraşi, formaţie sponsorizată de un salon de masaj erotic din localitate. Fiecare meci al echipei durează în medie trei ore, pentru că jucătorii cad la fiecare fază ca spicele, solicitând în mod repetat intervenţia brigăzii de masaj. Ratingurile de la TV sunt însă uriaşe, chiar şi echipa naţională condusă de (ei, de cine?) Victor Piţurcă îşi anunţă intenţia disputării unui amical în localitate. Continue reading

La un milimetru de nebunie

„Iar snooker?” Veţi spune că-i prea mult zgomot pentru ceva ce nu e sport, căci unde-i proba fizică? Păi, la fel se zice şi despre piloţii de curse: ce efort depun ei, dacă stau aproape nemişcaţi? Totuşi, un pilot de Formula 1 poate slăbi şi patru kilograme în timpul unei curse. Uitaţi-vă numai la gâturile lor. În cazul snookerului, încercaţi să daţi ocol timp de câteva ore pe zi unei mese de 368/178 centimetri, aplecându-vă o dată pe minut, înţepenind apoi câteva secunde, şi să faceţi toate acestea îmbrăcaţi ca pentru nuntă.

Şi încă asta nu-i nimic, căci importantă e tensiunea în miezul căreia desfăşori respectiva activitate. Oamenii aceştia sunt ca soldaţii din garda Palatului Buckingham, în faţa cărora poţi flutura palmele, pocni din degete, iar ei rămân impasibili în spatele uniformelor. Şi ceea ce-i împiedică pe jucătorii de snooker să explodeze nu-i atât regulamentul scris, cât codul nescris şi, mai ales, riscul de a ieşi din starea de concentrare. Ai părăsit acea stare, e ca şi cum ai coborî din tren să-ţi cumperi o bere de la chioşcul din staţie, iar trenul o ia din loc şi s-ar putea să nu-l mai prinzi. (Recunosc, comparaţia nu funcţionează atât de bine în România, unde poţi ajunge totuşi trenul în staţia următoare, dacă alergi pe şosea). Bunăoară, vezi un jucător căruia îi iese totul în primele jocuri: bilele intră prin centrul găurilor, combinaţiile se leagă, conduce cu 9-2 şi apoi o dată-l vezi cum cade ca o frunză şi nimic nu-l poate întoarce din acel picaj. Continue reading

Unde vă grăbiţi aşa?

tokyo-busy-street-japan3Un text mai lung de 10-12 rânduri a devenit deja un chin pentru cititorul obişnuit. Odată sărit acest pârleaz, ceva începe să se agite la interior. Apare o grabă de nestăpânit şi privirea o ia la goană peste şirurile de semne tipografice, ca un hoţ prins la furat pe câmp.

Când omul precipitat urmăreşte un film, dac-au trecut 10 minute şi încă n-au fost trei explozii şi două răsturnări de situaţie, e cu degetul pe butonul de Fast Forward. Când citeşte – dacă citeşte -, caută înfrigurat liniuţele de dialog sau orice alt semn care ar întrerupe monotonia geometrică a textului.

Vrem esenţialul şi-l vrem acum, să fim extraşi din monotonie şi paraşutaţi într-o lume a senzaţiilor tari. Simţim că nu suntem distraţi suficient. Vi se va părea că termenul „distrat” nu e cel mai potrivit. E însă mai bun decât englezescul „entertained”, căci descrie perfect rezultatul procesului. La capătul satisfacerii compulsive a tuturor acestor dorinţe, exact asta obţii: o persoană distrată, veşnic nemulţumită, care nu se poate concentra, care nu mai poate alege, grăbită să treacă mai departe.

De aici vine şi mania de-a prescurta totul, până şi cuvintele folosite în comunicare, că e scrisă ori vorbită. Sau zapparea telecomenzii: uneori, degetul dictează schimbarea după doar o secundă, chiar înainte ca mintea să o ceară, ca un mic dictator imposibil de mulţumit.

În experimentul pavlovian, câinele saliva când se aprindea lumina ce anunţa venirea hranei. Astăzi, un hamster aleargă continuu în cuşca rotativă din interior, cu iluzia că merge mai departe. Stăm însă pe loc. Toate aceste lucruri care se fac din dorinţa de-a câştiga timp duc, până la urmă, la pierderea lui, căci important nu-i timpul în sine, măsurat în secunde sau ani, ci sedimentele pe care le lasă trecerea lui.

Jucătorul de snooker

În acest sport teribil, în care ce se vede e doar o mică parte din ce se petrece, controlul e totul, al bilelor, dar mai ales al propriei persoane. Jos, în sala motoarelor, se învârt continuu pistoanele, sus, un steag stă veşnic imobil. Aşezat în poziţia unui violonist suferind de lumbago, jucătorul de snooker e un om care dezamorsează bombe, nu una singură, după care să răsufle uşurat şi să se îmbete grandios, ci douăzeci şi două de bombiţe sferice, fiecare putând să facă poc! şi să-l trimită pe scaun. Când, în mod normal, îţi vine să rupi tacul pe masă şi-apoi să-l mănânci, el se aşază şi bea apă, întotdeauna puţină, de parcă regulamentul ar interzice şi înghiţiturile mari, hulpave.

În acelaşi timp, Ronnie O’Sullivan e bomba. Nici măcar loviturile reuşite nu-l dezamorsează. Privirile celorlalţi, surprinse înaintea loviturilor, arată în general o prezenţă intensă, focalizată asupra bilei, o îngrijorare latentă. La O’Sullivan, la suprafaţă flutură deseori un plictis regal, de parcă respectiva lovitură e doar o chestie care-l desparte de următoarea, iar aceea nici ea nu-i foarte importantă, căci după aia se află ce-şi doreşte cu-adevărat şi nimeni nu ştie ce este, cu-atât mai puţin el însuşi. Adevărata luptă n-are nicio legătură cu adversarul, este el împotriva propriilor stări.

Când vine la masă, se uită la poziţia bilelor cu grimasa unui mecanic auto, care saltă capota şi spune: „Dă-i o cheie!”. Când o părăseşte, se poartă de parcă ar fi avut loc un accident cosmic, iar adversarul ar face bine să se grăbească, întrucât singurul său rol e să-i aranjeze lui Ronnie bilele într-o nouă configuraţie. Continue reading

Incubatoarele urii

S-a vorbit cu mult nesaţ zilele acestea despre cei care provoacă şi despre cei ce făptuiesc violenţa. O discuţie întârzie însă a fi purtată: despre creuzetele unde ani de zile s-a copt ea.

Căutăm resorturile urii? Să nu ne uităm prea departe. E o afacere, cum e şi moartea, şi beneficiază de multă ospitalitate în toată media. Lupta se poartă de ani de zile în subsolurile articolelor, numai că acolo nu sunt scaune şi bâte, nici pungi cu lichid. Sunt vorbe rele şi proaste care mişună ca şobolanii, în timp ce deasupra flutură stindardul corectitudinii politice.

Ne mirăm că pentru scoaterea paiului din ochiul vecinului se foloseşte azi bârna din propriul ochi? Nu trebuie. Dacă funcţia creează organul, mediul îşi compune în timp propriul set de reguli, iar acesta, în cazul de faţă, e următorul: „nicio regulă”. Era necesar un dialog sau măcar o încercare de dialog care niciodată n-a avut loc. Între cine? Între oricine. Mai important poate decât „ce se spune” era „cum se spune”. Continue reading