La start se aliniază 18 echipe, dar o prevedere importantă stipulează că ele pot fi înlocuite oricând pe parcursul competiţiei. Regulamentul de licenţiere devine însă mai dur. Singurului articol – „Pentru ca o echipă să fie înscrisă în Liga 1, proprietarul trebuie să ataşeze copiile după buletin ale celor unsprezece componenţi ai lotului” – i se adaugă unul, extrem de restrictiv: „Componenţii lotului trebuie să fie în viaţă”. „Este un abuz fără margini”, declară patronul celor de la Eternitatea Cislău, care se retrage din campionat.

Nu-i nimic. Fotbalul merge mai departe. Eternitatea este înlocuită de Extazul Călăraşi, formaţie sponsorizată de un salon de masaj erotic din localitate. Fiecare meci al echipei durează în medie trei ore, pentru că jucătorii cad la fiecare fază ca spicele, solicitând în mod repetat intervenţia brigăzii de masaj. Ratingurile de la TV sunt însă uriaşe, chiar şi echipa naţională condusă de (ei, de cine?) Victor Piţurcă îşi anunţă intenţia disputării unui amical în localitate. Continue reading →

„Iar snooker?” Veţi spune că-i prea mult zgomot pentru ceva ce nu e sport, căci unde-i proba fizică? Păi, la fel se zice şi despre piloţii de curse: ce efort depun ei, dacă stau aproape nemişcaţi? Totuşi, un pilot de Formula 1 poate slăbi şi patru kilograme în timpul unei curse. Uitaţi-vă numai la gâturile lor. În cazul snookerului, încercaţi să daţi ocol timp de câteva ore pe zi unei mese de 368/178 centimetri, aplecându-vă o dată pe minut, înţepenind apoi câteva secunde, şi să faceţi toate acestea îmbrăcaţi ca pentru nuntă.

Şi încă asta nu-i nimic, căci importantă e tensiunea în miezul căreia desfăşori respectiva activitate. Oamenii aceştia sunt ca soldaţii din garda Palatului Buckingham, în faţa cărora poţi flutura palmele, pocni din degete, iar ei rămân impasibili în spatele uniformelor. Şi ceea ce-i împiedică pe jucătorii de snooker să explodeze nu-i atât regulamentul scris, cât codul nescris şi, mai ales, riscul de a ieşi din starea de concentrare. Ai părăsit acea stare, e ca şi cum ai coborî din tren să-ţi cumperi o bere de la chioşcul din staţie, iar trenul o ia din loc şi s-ar putea să nu-l mai prinzi. (Recunosc, comparaţia nu funcţionează atât de bine în România, unde poţi ajunge totuşi trenul în staţia următoare, dacă alergi pe şosea). Bunăoară, vezi un jucător căruia îi iese totul în primele jocuri: bilele intră prin centrul găurilor, combinaţiile se leagă, conduce cu 9-2 şi apoi o dată-l vezi cum cade ca o frunză şi nimic nu-l poate întoarce din acel picaj. Continue reading →

În acest sport teribil, în care ce se vede e doar o mică parte din ce se petrece, controlul e totul, al bilelor, dar mai ales al propriei persoane. Jos, în sala motoarelor, se învârt continuu pistoanele, sus, un steag stă veşnic imobil. Aşezat în poziţia unui violonist suferind de lumbago, jucătorul de snooker e un om care dezamorsează bombe, nu una singură, după care să răsufle uşurat şi să se îmbete grandios, ci douăzeci şi două de bombiţe sferice, fiecare putând să facă poc! şi să-l trimită pe scaun. Când, în mod normal, îţi vine să rupi tacul pe masă şi-apoi să-l mănânci, el se aşază şi bea apă, întotdeauna puţină, de parcă regulamentul ar interzice şi înghiţiturile mari, hulpave.

În acelaşi timp, Ronnie O’Sullivan e bomba. Nici măcar loviturile reuşite nu-l dezamorsează. Privirile celorlalţi, surprinse înaintea loviturilor, arată în general o prezenţă intensă, focalizată asupra bilei, o îngrijorare latentă. La O’Sullivan, la suprafaţă flutură deseori un plictis regal, de parcă respectiva lovitură e doar o chestie care-l desparte de următoarea, iar aceea nici ea nu-i foarte importantă, căci după aia se află ce-şi doreşte cu-adevărat şi nimeni nu ştie ce este, cu-atât mai puţin el însuşi. Adevărata luptă n-are nicio legătură cu adversarul, este el împotriva propriilor stări.

Când vine la masă, se uită la poziţia bilelor cu grimasa unui mecanic auto, care saltă capota şi spune: „Dă-i o cheie!”. Când o părăseşte, se poartă de parcă ar fi avut loc un accident cosmic, iar adversarul ar face bine să se grăbească, întrucât singurul său rol e să-i aranjeze lui Ronnie bilele într-o nouă configuraţie. Continue reading →

S-a vorbit cu mult nesaţ zilele acestea despre cei care provoacă şi despre cei ce făptuiesc violenţa. O discuţie întârzie însă a fi purtată: despre creuzetele unde ani de zile s-a copt ea.

Căutăm resorturile urii? Să nu ne uităm prea departe. E o afacere, cum e şi moartea, şi beneficiază de multă ospitalitate în toată media. Lupta se poartă de ani de zile în subsolurile articolelor, numai că acolo nu sunt scaune şi bâte, nici pungi cu lichid. Sunt vorbe rele şi proaste care mişună ca şobolanii, în timp ce deasupra flutură stindardul corectitudinii politice.

Ne mirăm că pentru scoaterea paiului din ochiul vecinului se foloseşte azi bârna din propriul ochi? Nu trebuie. Dacă funcţia creează organul, mediul îşi compune în timp propriul set de reguli, iar acesta, în cazul de faţă, e următorul: „nicio regulă”. Era necesar un dialog sau măcar o încercare de dialog care niciodată n-a avut loc. Între cine? Între oricine. Mai important poate decât „ce se spune” era „cum se spune”. Continue reading →