În Ghencea nu mai e vorba de primeniri de lot, ci de schimburi de populaţie.

Există o etapă în viaţa oricărui jucător stelist: cea în care este „ţinta principală”, „obiectivul numărul 1”, „jucător esenţial în viziunea antrenorului”. Etapa asta ţine, după cum îi arată şi numele, o etapă, apoi respectivul e pus pe lista de transferări. E drept, fotbaliştii au şi defecte înnăscute, cum ar fi salariul negociat iniţial, de aceea în Ghencea nu se mai discută despre contracte sezoniere, ci despre asocieri de o repriză sau colaborări în vederea unui corner.

Niciun jucător adus acum un an la Steaua nu se mai află în lot, căci dacă gospodarul îşi face iarna car şi vara sanie, patronul înţelept îşi face permanent echipă. Se întorc Dică, Pepe şi Parpas, în timp ce Zapata, Kapetanos şi Anghelov pleacă, iar Geraldo mai stă un pic. În acelaşi timp, Onofraş şi Marinescu se duc la echipa de unde au venit, care între timp s-a mutat şi ea. Este aşteptat Iliev, iar Gabriel Matei va apărea şi el la un moment dat. Şi tot aşa. Când va intra în teren la vreo accidentare, doctorul îi va şopti celui care se zvârcoleşte pe gazon: „Hai sus, că ai tren la opt jumate! Ţi-am adus valiza, piciorul ţi-l trimitem prin poştă. Înainte să pleci, nu uita să treci pe la club să plăteşti consultaţia”.

În toată organigrama se schimbă liniile ca la hochei. Narcis Răducan a fost remarcat în biserică, Caramarin într-un album de familie. Luţu a fost simpatic de Revelion, când a jonglat cu patru portocale, iar cei veniţi cu steaua au fost opriţi la marketing, întrucât au dovedit ataşament pentru tradiţii şi numele clubului. În curând, va exista un scouter şi pentru depistarea scouterilor, departament care are ca principal obiectiv ţinerea sub observaţie a blocnotesului în care locuieşte Claudiu Răducanu. „Unde e karamianul de pe stânga? Vreau să-l vând!”, va tuna patronul. „L-am dat pe doi parpaşi”, va explica adjunctul departamentului de PR. „Nu-i adevărat! L-am luat eu azi dimineaţă la schimb cu frate-su, cu gând să-l dăm la GSPTV şi să-l aducem pe Adi Matei în centrul apărării”, va interveni directorul de marketing. „Păi, eu sunt deja aici”, va sări Adi Matei dintre cei patru antrenori principali, „am venit în locul lui Lăcătuş”.

Peste vreo câţiva ani, vor fi pe terenurile din Liga 1 atâtea foste glorii steliste, încât niciun jucător nu va mai şti dacă a pasat bine sau la adversar. Ba chiar şi când vom trece graniţa la bulgari, e posibil ca tipul îmbrăcat în tricou roş-albastru care ne face plinul la Kavarna să fi jucat şi el douăzeci de minute pline la Steaua, înainte de a fi cedat la pauză la Litex Loveci.

Şi se întâmplă astfel pentru că Steaua este o mare familie. Familia Becali.

A fost, mai întâi, comentariul nepotrivit de la TV din primul meci cu danezele, care anunţa că e ceva putred în ţara lor, în timp ce, aici, fluieratul e act patriotic. Cel mai interesant moment al competiţiei s-a petrecut însă după pierderea semifinalei cu Suedia. Atunci, în acele ore dintre ratarea accederii în finala mare şi câştigarea celei mici, toată lumea era atât de dezamăgită, încât devenise competentă. Da, există o pricepere şi un avânt în a-ţi spune părerea pe care doar răul altuia le poate crea. Era de parcă eşecul din Danemarca dusese brusc, în România, la apariţia unui corpus de campioni olimpici şi mondiali virtuali la handbal, deşi respectivii nu au primit nicicând un cot în gură, iar cei mai mulţi nici măcar nu au strâns vreodată mingiuca în mână. Cum naiba se întâmplă că nepracticantul de handbal de acasă suferă mereu mai mult şi mai zgomotos decât cel de pe teren care a pierdut?

În plus, chibiţul media ştie tot. Câţiva chirurgi şcoliţi rapid se foiau pe lângă lotul echipei naţionale, întins pe masă. Analiştii de fotoliu prezentau radiografii complete, ciocănind cu degetele arătătoare zonele cu probleme care trebuie extirpate, lavalierele tremurau precum firele de salcie, iar sentinţele cădeau ca pe vremea Revoluţiei Franceze.

Apoi, a venit câştigarea finalei mici şi s-a trecut de partea cealaltă a nebuniei. Statui, decoraţii, fete de aur cu medalii de bronz, Dumnezeu în suflet. Presa a reînceput să funcţioneze la capacitate maximă. S-au făcut ştiri din nimic, s-au inventat declaraţii, cum a fost cea în care antrenorul s-ar fi opus decorării de către preşedinte. Să nu uităm însă că, în această ţară preaiubitoare de sport, Lucian Bute e la televizor doar când pârleşte porcul, iar Oltchimul a jucat o manşă a finalei Cupei Campionilor într-o sală mai vârstnică decât orice handbalistă din lot.

În România verbelor şi a vorbelor, problema e următoarea: cei care se pricep nu vorbesc, pentru că au luat coate în gură şi ştiu ce înseamnă sau pentru că ar fi acuzaţi de interese ascunse, în schimb cei care nu se pricep îşi dezgroapă rapid forma adecvată de competenţă, aşa cum îşi găsesc dimineaţă ciorapii potriviţi în şifonier. În timpul unui campionat mondial sau european de handbal, ai spune că toţi plutim pe semicerc cel puţin de două ori pe zi, când ducem gunoiul.

În aceste condiţii, cel mai lucid analist român rămâne tipul cu „Nu ştiu io d-astea”. Măcar el recunoaşte.