Travelling

1928. Într-o perioadă grea a vieţii sale, Charles Chaplin lansează filmul „Circul”. În ziua lansării, prin faţa cinematografului trece o femeie vorbind la telefonul mobil. Călătorie în timp? Poate.

Adevărul e că, dacă aş putea călători în timp, la premierele lui Chaplin m-aş duce mai întâi.

Premiile Chirilă

Pe 25 octombrie, Nea Vanea ar fi împlinit 84 de ani. Pe 22 noiembrie, premiile care îi poartă numele vor ajunge la cea de-a şasea ediţie.

În acest răstimp, au fost retrageri, frustrări exprimate, polemici aprinse pe baza nominalizărilor şi a câştigătorilor. Scena s-a mutat, iar, un timp, site-ul competiţiei a dispărut. Aceste lucruri sunt însă prea puţin importante. E minunat că, în ciuda crizei, o mână de oameni continuă să lupte pentru organizarea competiţiei.

Îmi pare rău că poveştile lui Cătălin Oprişan, publicate în Gazeta Sporturilor, nu au atras atenţia. Descrierea făcută de el unor fapte şi unor eroi ai sportului seamănă cumva cu operaţiunea de salvare a minerilor chilieni. Înlocuiţi doar straturile de pământ cu anii şi veţi descoperi oameni recuperaţi unul câte unul şi aduşi la suprafaţă. Cine a citit „Finala se joacă astăzi” a lui Ioan Chirilă înţelege ce înseamnă asta. Cândva, au fost Rudi Wetzer, Jean Lăpuşneanu, Bindea, Baratky, Dobay. Astăzi, Semenova, Filote, Takacs Karoly, Phillipe Petit sau Miguel Febrer sunt supuşi aceluiaşi proces extractiv din sânul uitării.

În acest an se va acorda un premiu de excelenţă şi mult aş vrea să se îndrepte către domnul Fănuş Neagu. Ar fi o formă de recuperare a unei mari valori, cel mai mare neînţeles care a scris despre sport. Era prin 1999, când domnul Neagu a publicat în ProSport un text despre Flavius Domide, pe atunci antrenor al echipei de tineret UTA, care cususe buzunarele paznicilor de la stadion să nu mai fure. Şi se mai întâmpla ceva în acele zile: izbucnea primăvara. Ei bine, în vreo douăzeci de rânduri, autorul a legat aceste două întâmplări. Cum? Minunat şi imposibil de reprodus, căci scria domnul Fănuş Neagu ca vinul alb, nicicând nu ştiai ce te-a lovit în tâmplă. Deschideţi o carte de-a sa, oricare, deşi vă recomand călduros „Povestiri din drumul Brăilei”. O propoziţie va ieşi ca o mână invizibilă dintre rânduri şi vă va trage înăuntru.

Marea realizare a Premiilor sunt însă cei care vin din urmă. Un concurs de fotografie sportivă, unde am văzut mereu imagini superbe, sau „Talentul anului”. Iniţial, ediţia din acest an a concursului se adresa doar studenţilor la Jurnalism. Apoi, un val de solicitări a făcut ca bariera să se ridice, iar termenul de trimitere să fie prelungit. Asta înseamnă că, în spatele unei generaţii în mare parte eşuate în narcisism TV, sute de adolescenţi continuă să viseze, să spere şi să scrie despre schi, rugby, fotbal sau patinaj. E mare lucru.

Viaţa ca o stenogramă

Convorbirile telefonice înregistrate au devenit noile evanghelii media. E posibil să fie studiate la şcoală, adunate în ediţii de colecţie şi vândute împreună cu ziarul. Unii vor ataşa „Dialogurile lui Vîntu cu frizerul. Volumul 3”, ceilalţi dovada video că strănutul lui Băsescu, emis acum doi ani la Bruxelles, a accidentat grav două bătrânele aflate pe trecerea de pietoni din Tecuci.

Aidoma filmuleţului cu acte de violenţă prezidenţială, stenograma are farmecul pervers al emisiunii de cancan. Axiomele ce nu mai trebuie dovedite, ci doar enunţate, au devenit deja specii de presă, îngropând aproape definitiv demersul jurnalistic, ceea ce înseamnă că minciuna prin omisiune şi deformare înfrânge constant adevărul. România trăieşte în stare de hipnoză între hăhăitul lui Băsescu şi sâsâitul graseiat al lui Vîntu. Puterea conduce ţara cu microfonul şi cu telefonul, opoziţia contraatacă prin deformatorii de opinie. Astăzi nu se mai asaltează cetăţi, ci spaţii de adresare publică: aceasta e diferenţa dintre Evul Mediu şi Evul Media, în care analiştii de geniu dezamorsează bombele de presă lansate de ceilalţi şi îngroapă altele la temelia trustului advers.

Altceva e mai halucinant. Pe măsură ce manipularea devine mai făţişă, publicul se scufundă mai încrezător în ea. „Convingerile sunt duşmani ai adevărului mai mari decât minciunile” spunea Nietzsche. Aflăm totul, dar nu ştim nimic şi credem doar ceea ce am ales demult să credem. În acest meci de tenis jucat pe un teren pe care nici iarba nu mai creşte, suntem copii de mingi, preocupaţi să ţinem capul plecat şi ochii aţintiţi numai asupra liniei albe a propriilor certitudini. Imaginaţi-vă un domino gigantic, compus din douăzeci şi două de milioane de plăcuţe, stârnit însă din cele două capete opuse ale sistemului. Primind imboldul, fiecare piesă îşi abandonează poziţia verticală şi se înclină, într-un sens sau în celălalt. La sfârşit, rămâne doar spectacolul trist al prăbuşirii unei ţări.

Viaţa noastră a devenit un asemenea model de supuşenie a minţii şi a conştiinţei, încât juri că e o stenogramă. Cu toată greaţa şi îndoiala din suflete, dacă nu vom continua să căutăm acele piese care nu s-au înclinat nici în faţa lui Vîntu&co, nici în cea a lui Băsescu&co, vom ajunge să credem doar în sfintele transcripturi.