Publicitate pe buza catafalcului

Urmărind programele TV, mai că-ţi vine să te întrebi: care e, de fapt, spaţiul rezervat publicităţii? Cele câteva minute pe oră, împănate cu minciunele vesele, sau celelalte, grosul?

Instituţii media vând produse politice cu competenţa şi râvna unor agenţii de specialitate. La fel se întâmplă și când moare un om: în câteva minute apar corbii primelor păreri. Se practică, aici, pe buza catafalcului, ori sanctificarea lăcrămoasă, ori scuiparea justiţiară, în acea perioadă în care, totuşi, ar fi trebuit să se audă „Să-i fie ţărâna uşoară”.

Această ţară trăieşte doar din luptă oarbă şi din sentinţe aprige. Totul e împărţit în două, de la stadion până la CNA, de la Curtea Constituţională până la publicul din jurul sicriului lui Adrian Păunescu. Şi ce ocazie fabuloasă e moartea – evident, a altuia -, de a-ţi face ţie reclamă, de a te ataşa la brăcinarul celui de-abia dus, fie printr-o mică povestioară, fie printr-o critică fioroasă! Şi ce metaforă ascunde această grabă: într-o ţară care se trezeşte la viaţă numai când moare cineva cunoscut, producem doar păreri, adică o formă de neant.

Asistăm, în diferite forme şi puneri în scenă, la aceeaşi comparaţie, între produsul „celălalt”, „obişnuit”, decrepit şi noul produs, modern, deplin curăţător. Celui vechi i se pune cruce şi mai rămâne prin colţuri de debara sau de bibliotecă, cel nou începe să-şi înjghebeze acum o carieră, dar noutatea revoluţionară pe care o aduce este că, aidoma periuţei de dinţi, are o spinare un pic mai flexibilă sau, asemenea pastei, pătrunde până mai departe, spre subconştient.

Rufele noastre nu vor ajunge niciodată „impecabil de curate” şi nici măcar curate. Ele vor rămâne împuţite, căci pe acelaşi jeg al idolatriei interesate şi, prin ricoşeu, al egolatriei se întemeiază noii barzi. Dosurile şi buzele sunt perisabile, principiul activ rămâne însă acelaşi.

Andrei Pleşu despre Radu Cosaşu

„ … De când îl ştiu e bine dispus. Poate fi absent, preocupat, timid, sceptic, dar niciodată prost dispus. E atent cu afabilitate, participativ, cordial, niciodată indiscret, disponibil, toate cu un soi de surâs subînţeles în colţul gurii şi al ochiului. Dar nu aici e misterul. Misterul vine din faptul că Radu Cosaşu e posesorul unei bune dispoziţii fără iluzii …”.

Minunat text.

Fără Mutu

Nu mai vreau să fiu reprezentat de Adrian Mutu. Nici pe terenul de fotbal, nici în luptele patriotice matinale cu albanezii. Nu pentru că aş fi mai bun decât el, mai breaz sau invidios, cred însă că Adrian Mutu nu se poate reprezenta decât pe sine însuşi. E titularul naţionalei unei ţări cu un singur locuitor.

Desigur, la nici 32 de ani, e încă un bun jucător de fotbal. Revenirea lui pe teren ar fi, în termeni de contabilitate, un câştig. Da, încă poate face diferenţa pe teren, numai că acea diferenţă ar fi deja o afacere privată între el şi tabela de marcaj. Ar fi ca şi cum am naturalize un fotbalist bun din altă ţară sau nici măcar atât. Nu vreau să spun prin asta că Mutu ar fi un apatrid sau că n-ar fi român. Dimpotrivă, el reprezintă o mare parte din România, numai că este acea parte care, cu orice risc, ar trebui lăsată în urmă.

Nu scriu aceste rânduri ca ziarist, ele sunt teribil de personale, de aici şi lipsa exprimărilor de genul „autorul acestor rânduri”. Ideea este următoarea: de la un timp, Adrian Mutu îmi e perfect indiferent. Din acest motiv nu-l pot compara în niciun chip cu Hagi, pentru că, dincolo de statistici şi de împlinirile personale ale celor doi, rămân senzaţiile. Or, când Hagi avea mingea la picior, oriunde ar fi jucat, el mă făcea să-mi ţin răsuflarea. În acelaşi timp, Mutu nu mă mai face demult nici să oftez. M-am obişnuit cu absenţa lui, aşa cum te obişnuieşti cu dispariţia din viaţa ta a colegilor din şcoala generală sau a prietenilor din cartierul în care ai copilărit. La ce duc aceste reîntâlniri, peste ani? La o bere băută în grabă şi la o promisiune nicicând ţinută.

Cifrele pot măsura multe, nu însă şi capacitatea unui om de a se face iubit. Când un stadion, din România sau de aiurea, va striga în cor „I love you, Mutu!”, vom putea vorbi despre el ca despre un lider a cărui lipsă se simte. Până atunci, încercaţi să vă imaginaţi cum va arăta meciul său de retragere, unde se va juca, cine va participa şi ce vor scanda oamenii. Nu-i aşa că nu puteţi? O fi pentru că, în cazul lui, orice meci poate fi şi ultimul?

De fapt, Mutu s-a retras oficial după acel 0-5 cu Serbia, în cârciuma lui Buturovici. De atunci, de când el a ales să plece în loc să stea alături de cei învinşi, niciun gol de-al său pentru România nu mă mai poate bucura, indiferent de ce-ar aduce. Iar fără această bucurie, fotbalul nu mai înseamnă nimic.

Ceauşescu, veşnicul

Încă un film despre Ceauşescu e pe ecrane şi din nou apare acelaşi şiretlic psihanalitic de a te întoarce în trecutul dureros pentru a constata ce şocuri emoţionale au produs părinţii naţiunii. „Publicul din România e invitat la o confruntare cu trauma”, se scrie. Dar dacă, îndrăznesc să întreb, trauma aceasta de fapt nu prea mai există şi ea e folosită ca vehicul emoţional şi publicitar? Poate că tot acest exorcism de fapt creează demonul, care nici măcar nu e Ceauşescu, ci lipsa de curaj a corpusului regizoral de a se desprinde de o temă deja pe cât de facilă, pe atât de sufocantă. Vom ajunge să folosim acest artificiu al umplerii golului de sub căciula de astrahan la fel de des pe cât apar memoria recuperată şi dubla personalitate în filmele americane? Când va ieşi primul film SF românesc, oare tot despre Epoca de Aur va fi?

Trist-amuzant e că toţi vor să se despartă râzând de Tovarăş, după cum ne anunţă şi trailerul nefericit al lui Radu Jude, dar pentru asta, evident, trebuie să-l învie un pic, cât să se umple sala şi să palpite juriile. Indiferent de genul filmului, pe măsură ce peştele de sticlă n-a mai încăput pe televizorul cu plasmă, nea Nicu i-a înlocuit pe Şapte Cai şi pe Mărgelatu ca fruntaş într-ale box-office-ului. Nu e vorba aici însă de masochismul cu care iepuraşul revenea în pădure pentru a fi scărmănat de urs, ci de isteţimea lui de a smulge fiori din atitudinea fioroasă a animalului, acum împăiat. Nu e ciudat că îl sucim pe toate feţele pe atât de ofertantul Ceauşescu, în cărţi, piese de teatru şi filme, dar nu îndrăznim să spunem prea multe despre ”Fenomenul Piteşti” sau despre închisorile comuniste? Poate că aceea ar fi adevărata exorcizare, în cursul căreia toate procedeele artistice, atât de dragi regizorilor şi criticilor români, ar îngheţa într-un rictus.

Sau dacă temele cu adevărat dure îndepărtează publicul, ce spuneţi de asta? „Un băiat iubea o fată”. E un domeniu care, deşi a fost tratat în mii de filme, de la „Zboară cocorii” până la „Gegen Die Wand”, nu a fost încă suficient explorat. Altfel, domnilor regizori, Ceauşescu e mort, ceea ce se va întâmpla şi cu filmul românesc, dacă veţi continua să-l distribuiţi pe Multiubit în roluri principale sau secundare.