Iarna, tot ca vara

Noua unitate de măsurare a energiei termice este „bocul”. Un boc = zero calorii.

Deja a nins la munte. Guvernul a reacţionat prompt, anunţând că în vară vor începe lucrările de recondiţionare termică a Bucegilor.

Noi categorii profesionale vor fi supuse controalelor fiscale. Spălătorii de parbrize trebuie să aibă bidoane cu apometru, iar lăutarii vor cânta la case de marcaj cu clape şi burduf. Şi stripteuzele sunt obligate să elibereze bon, ce va fi plasat în locul etichetei de la bikini.

În faţa blocului meu a apărut o bandă pentru biciclişti. Primăria a promis că, prin decembrie, va da drumul pe ea şi câtorva biciclişti, spre a justifica investiţia.

De ce în România orice lucru bun arată prost? Blocurile recondiţionate termic de pe Calea Moşilor seamănă ca nişte frigidere puse în ghips. Aproape toate prezintă nişte pete dreptunghiulare de un cărămiziu-roşiatic fin de siecle XIX, care amintesc de creaţiile impresionistului flamand Van Ghelie din Calea Rahovei, primul edil care a făcut recondiţionarea termică din culori.

Deja apa caldă vine greu. În curând, vei deschide robinetul în noiembrie, iar primul metru cub îl va aduce Moş Crăciun.

După ce au fost extrase mii de bucăţi de piatră cubică de pe bulevardele din jurul Pieţei Charles de Gaulle, acum, pentru că asfaltarea trebuia terminată în septembrie, se toarnă asfalt peste cele din intersecţie. E posibil ca, în acest elan al acoperirii de urgenţă, să fie astupate şi găurile din „Crucea secolului”, aflată în rondul central.

Măsura din lunile caniculare, când se pun corturi în centru pentru cei pândiţi de pericolul insolaţiei, se va lua şi iarna. Locatarii înfriguraţi se vor îndrepta către cel mai apropiat centru de termoficare, unde vor primi pături, ceaiuri fierbinţi, dreptul de a sta zece minute lîngă o conductă şi încurajări.

Pentru a preveni evaziunea termică, guvernul va anunţa în curând impozitarea căldurii, în cazul în care aceasta trece de la om la om.

Cei de la ANAF precizează că la introducerea plăţii prin Internet a impozitelor s-au inspirat din regulamentul Fiscului din SUA. O singură modificare a fost făcută, „pay online” fiind citit „stand in line”, care înseamnă „a sta la coadă”.

Judo

„Dacă zăpada s-ar strânge pe frunza de bambus, aceasta n-ar rezista. Dacă însă frunza se lasă în voia greutăţii zăpezii, se arcuieşte şi scapă de ea”. Acesta e principiul non-acţiunii în acţiune, pe baza căruia funcţionează judo-ul.

Aşa cum voleiul se opune tendinţei fireşti de a prinde mingea (aruncaţi o minge unui copil mic şi veţi vedea că asta va încerca), judo este o disciplină de contact atipică. În forma sa competiţională, lovitura este exclusă. O succesiune de acte de sabotaj la adresa echilibrului celuilalt înlocuieşte un bombardament. Cei doi luptători formează un angrenaj în care fiecare piesă încearcă să o supună pe cealaltă. Este luptă, înfruntare, dar şi o ciudată colaborare, o dialectică a trupurilor în aflarea unui adevăr de necombătut.

Fiecare şoc e atenuat, disipat, folosit, atacul se transformă permanent în apărare şi apărarea în atac. Corpul devine un ansamblu de pârghii, iar dacă veţi descompune orice procedeu după principiile mecanicii, acesta îşi va dovedi eficienţa maximă în condiţiile date. Gestul vizibil şi definitiv al loviturii se mută în spaţiul aproape ferit privirilor dintre corpuri, în fascinanta luptă pentru prize, în duelul continuu al celor două voinţe şi inteligenţe de a se răsturna. Nu veţi găsi aici trufia palmareselor din box, „Undefeated”, „Undisputed”, „31-0-0”. Un campion de judo nu-şi pune centura în joc dacă vrea, când vrea şi cu cine vrea. Nu avem de-a face cu o industrie, căci a pierde înseamnă a învăţa. Ritualul trucat al înfruntării de la cântar e înlocuit de salutul prin aplecare, act de respect şi de gratitudine la adresa celuilalt, pentru că îţi dă ocazia să-ţi perfecţionezi tehnica.

La fel, nu veţi vedea niciodată un film clasic de acţiune bazat pe această artă marţială. Ţelul unui judoka e tocmai suprimarea acţiunii, transformarea şi îngheţarea mişcării. O luptă este o spirală care se îndreaptă spre interior pentru a se stinge, căci la capătul celor mai multe procedee se află imobilizarea. Adversarul nu e învins atunci când zace la podea în urma unor lovituri, ci atunci când, deşi în plenitudinea forţelor, e adus în imposibilitatea de a se mişca.

„A supune prin propria supunere”, iată adevărata putere. „A fărâma prin lovire”, iată iluzia ei. Aceasta e, poate, principala lecţie a judo-ului.

Motoare funcţionând în gol

* Aproape zilnic, găsesc aceleaşi bileţele în parbriz. „Sunt interesat să cumpăr această maşină. Rog seriozitate”. E ciudat. Cum să-i ceri din start seriozitate în afaceri unui om pe care tu îl abordezi? Cum să o faci printr-un bileţel tras la copiator, decupat şi pus la ştergător? E ca şi cum, la discotecă, i-ai trimite unei fete un mesaj scris pe dosul unui bilet RATB perforat: „Aş dori să vă invit la dans. Rog a nu mă călca pe bombeuri”.

* Cunoaşteţi, probabil, monumentul bucureştean al nesimţirii: clădirea Millenium, cea care se sprijină cu cotul pe Biserica Armenească. Din iulie 2009, de când a ars, e în reparaţii, peste zidurile arse punându-se tablă. Până atunci, ocupase trotuarul, acum, cu schelele aferente, s-a întins până în mijlocul străzii. Când va fi dată din nou în folosinţă, probabil se va închide cartierul.

* Uneori, când caut ceva, motorul Google îmi cere: „Confirmaţi, vă rog, că sunteţi om. Tastaţi literele din imaginea de dedesubt”. O fac şi răsuflu uşurat: „Sunt om!”. Mă întreb însă ce aş fi făcut dacă nu eram.

* Un tip îşi conduce dubiţa cu 2 kilometri pe oră prin Vatra Luminoasă, un cartier liniştit, cu străduţe, case şi parcuri. Singurele zgomote ce se aud sunt cele scoase de flexul unui om care-şi repară poarta. Din boxele puse pe maşină se scurge o melodie veselă cu patru versuri, care, din cauza sistemului audio vechi, nu se înţeleg. Doar cuvântul „îngheţată” se distinge. Nici nu ştii la ce marcă e de fapt reclama. Cântecelul se repetă iar şi iar, ore în şir. Mulţi l-au rugat pe şofer să înceteze. Omul s-a justificat că asta e meseria lui şi că nu încalcă legea, nivelul sonor fiind la limita admisă. Atmosfera e de film de groază. În curând, te gândeşti, o vafă uriaşă va ieşi din dubă şi, pentru că nu mai suportă, îşi va face harakiri cu flexul, lăsând în urmă o baltă gălbuie.

* Acum un an, mi-am vândut vechea maşină. Şi azi mai sună telefoanele. Ştiţi de ce? Din cauza crizei şi a genialei politici economice a guvernului, de peste un an aproape nimeni nu mai vinde şi nu mai cumpără nimic. Ca urmare, pentru a nu rămâne goale, site-urile şi ziarele de mica publicitate sunt pline de anunţuri expirate şi reintroduse. Iată o metaforă pentru economia noastră: se vând şi se cumpără în draci lucruri inexistente. De aceea, dacă citiţi un anunţ „Vând Cielo, auriu metalizat, an de fabricaţie 1996 …”, nu sunaţi. Rog seriozitate.

Dribling

Înainte, omul cu fenta era rege, acum e purtătorul unui mesaj subversiv.

A dribla, astăzi, înseamnă a sări, cu pumnalul în dinţi, peste bastingajul unei nave pe care ştii că te aşteaptă un pluton de mitraliori.

Prezenţa obsesivă a artificiilor tehnice în reclame tocmai asta anunţă: moartea lor. Asemenea indivizilor aparţinînd unor specii aflate pe cale de dispariţie, sunt puse în cuşti şi prezentate publicului pentru exotismul lor. Ajutate prin trucaje, aşezate în caşete şi programate la oră fixă, îşi pierd sensul. Unde e neprevăzutul? Dribleurul nu e doar omul capabil să surprindă un adversar sau mai mulţi, ci, mai ales, omul care se poate surprinde pe sine. Jonglarea nenaturală cu un antiperspirant sau cu un tub de gel, un-doi-urile cu hârciogi realizaţi pe calculator, iată ce ne mai uluieşte.

Când echipă + viteză = eficienţă, singularitatea se transformă în singurătate. Unica raţiune a driblingului rămâne crearea unei superiorităţi colective, acel n+1 necesar impunerii minimale. A-l depăşi pe celălalt se face astăzi doar în cadru instituţionalizat. În curând, şi pentru a descoji o banană va fi nevoie de-o echipă. Un studiu de fezabilitate te va lămuri dacă se poate, apoi vei apela la o firmă specializată în descojirea bananelor, care, dacă va obţine avizul unei organizaţii pentru protecţia fructelor şi a legumelor, va trimite o brigadă de lucrători să desăvârşească operaţiunea cu un aparat special conceput, aprobat în prealabil de o instituţie autorizată.

Pe ecran, statisticile anunţă posesia, numărul de  faulturi şi de cartonaşe. Se socotesc cornerele, pasele şi ofsaidurile. Nicio veste însă despre driblinguri. Multe echipe – vezi naţionala noastră – nici nu mai au oameni capabil de a săvârşi o fentă, de aici şi mişcarea aceea previzibilă, ca alunecarea unui ştergător peste parbriz. Mijlocaşul de „creaţie” a devenit un robinet: doar deschide şi închide, iar „to dribble”, vă reamintesc, înseamnă „a picura”. Or, când măsori debite, picurările devin nesemnificative.

Totul a devenit tactic şi scuzabil: faultul, tragerea de timp şi de tricou, simularea. Driblingul însă e subversiv. El fluieră în biserică, ironizează, aduce în faţa ochilor o diferenţă în plan personal şi, mai ales, cheamă la răzbunare. De aceea, îi transmit felicitările mele domnului Tomas Ujfalusi. Accidentându-l în mod voit pe Messi, a rezolvat, de fapt, o problemă grea, care ne chinuia inutil.