„… După cât de prost a gestionat Ilie “marea încrâncenare” (textual oral) cu neînsemnata Poli, s-a văzut clar că şi norocul poate obosi…. Ceea ce cu siguranţă nu va obosi la Steaua va fi lăudăroşenia, va fi rapacitatea, amândouă duse până pe culmile neruşinării afaceriste …”.
Un articol de Radu Cosaşu.
Forget about Ozzy. Pe 29 octombrie, la Sala Palatului, va concerta Herbie Hancock Quintet. Probabil, trupa îi va avea în componenţă, în afara lui Herbie (pian, keyboards), pe Tal Wilkenfeld (bass), Greg Phillinganes (keyboards), Pino Palladino sau Lionel Loueke (ghitară) şi Vinnie Colaiuta (baterie).
Tal Wilkenfeld este o australiancă de 24 de ani, care în 2008 a fost votată „The Year’s Most Exciting New Player” de cititorii „Bass Player Magazine”. A mai cântat cu Jeff Beck şi Chick Corea. Vinnie Colaiuta a cântat acum doi ani la Sala Palatului, alături de Chick Corea şi John McLaughlin. E unul dintre cei mai buni baterişti din lume.
Probabil, concertul va fi parte din „The Imagine Project”, o serie de concerte, deja materializată printr-un album şi un DVD, la care au colaborat artişti din toată lumea, printre care P!nk, Chaka Khan, Anoushka Shankar, Susan Tedeschi, Seal, Dave Mathews, Los Lobos şi Jeff Beck.
Biletele pentru concert sunt disponibile, online, pe www.myticket.ro, şi în reţeaua magazinelor Diverta, începând de azi, la următoarele categorii de preţ, în funcţie de poziţia faţă de scenă: 80, 120, 160, 200, 240 lei.
Iată câteva secvenţe din concertul susţinut în acest an (unde altundeva? :) ) la Montreal:
Cu şase curse înainte de final, clasamentul Formulei 1 arată astfel: 1. Hamilton (McLaren) – 182 puncte, 2. Webber (Red Bull) – 179, 3. Vettel (Red Bull) – 151, 4. Button (McLaren) – 147. Marele Premiu al Belgiei a limpezit puţin apele într-un sezon mai strâns ca niciodată, în care fiecare dintre cei şase piloţi ai formaţiilor de top (Red Bull, McLaren, Ferrari) s-a aflat, la un moment dat, în fruntea ierarhiei individuale.
La Ferari e clar: Alonso e alesul. La McLaren, situaţia priorităţii e încă destul de complicată, fiind singura echipă cu doi campioni mondiali, amândoi englezi, tineri şi cu priză la masele largi cumpărătoare. La Spa, însă, a existat un moment în care Button îl putea ataca pe Hamilton, dar nu a părut foarte decis în acest sens.
Situaţia cea mai încâlcită e însă la Red Bull. Aşadar, eşti producătorul unei băuturi energizante destinate tineretului şi ai un pilot de 23 de ani şi unul de 34. Pe care-l favorizezi? Exact. Numai că Sebastian Vettel, din şapte clasări în fruntea grilei de start obţinute în 2010 a convertit în victorii numai una. În termenii sportului cu motor (şi nu numai), asta se numeşte ineficienţă. Să-l luăm acum pe Webber. Încă de la anii debutului în F1(2002, la Minardi, când a obţinut puncte chiar din prima cursă), a fost considerat o mare speranţă, dar a ajuns la 34 de ani fără să se fi aflat vreodată pe podiumul final al unui sezon. În ciuda lipsei de timp pe care, probabil, o resimte, gestionează totuşi mai bine decât coechipierul său situaţiile în care se află sub presiune.
În acest sezon, Webber a transformat cinci pole-uri în două victorii. Nu pare nici acesta un procentaj nemaipomenit, depinde însă cum priveşti lucrurile. În Marele Premiu al Belgiei, de pildă, a plecat din fruntea grilei, a avut un start prost şi a căzut pe şapte, dar a terminat pe locul doi. În aceeaşi cursă, folosind metoda „ori la bal, ori la spital”, Vettel, aflat pe locul 3, a făcut o manevră greu de întâlnit şi la jocurile pe calculator, intrând în Button, şi a terminat pe 15.
În locul celor de la Red Bull, eu nu l-aş mai favoriza pe Vettel. E un pilot foarte bun, va câştiga cu siguranţă titluri, însă anul acesta şi-a spulberat singur şansele.
Din mitologia fotbalului românesc lipseşte figura esenţială: omul normal.
O echipă care are nevoie de eroi sau de salvatori e una care câştigă doar în mod excepţional. La fel, de câte ori se foloseşte termenul „fosta glorie”, e semn că prezentul nu se poate ţine pe picioarele-i subţirele şi are nevoie de cârja bunicului.
La echipele mari nu există minuni, eroi şi salvatori. De pildă, când Liverpool a revenit după 0-3 la pauză în finala CL din 2005, câştigând trofeul, nu s-a vorbit despre aşa ceva. Noi, în schimb, ultima oară am avut o „minune” când o echipă românească s-a calificat în grupele Europa League, din care, evident, n-a mai ieşit. Şi cum noile miracole ale fotbalului nostru nu ţin trei zile, ci trei generaţii, peste vreo douăzeci de ani, când o „fostă glorie” va fi înscăunată, jucătorii vor întreba: „Dar cine este?”. „Cum, nu ştiţi? E legenda de la Dudelange”, li se va răspunde. „Şi ce-a făcut?”. „A bătut trei auturi în meciul cu F91 Dudelange, ultima oară când o echipă românească a ajuns în turul al XVII-lea preliminar din Europa League”.
Ce se întâmplă în fotbalul nostru seamănă a schimb de populaţii după război ori a fenomen migrator. Prezentat ca salvator al Stelei, „grupul Piţurcă” a devenit în câteva săptămâni lot de suspecţi în Ghencea. Acelaşi grup, la câteva sute de kilometri distanţă, e acum potenţial aducător de înălţare în clasament, după ce va face joncţiunea cu echipa revenită din bejenie de la Severin. În acelaşi timp, Unirea a devenit o fantomă rătăcitoare prin fotbalul românesc. Cam asta-i cu performanţa la noi. Ai senzaţia că e un blestem.
Avem o singură formaţie care continuă cursa în Europa League, după un meci jalnic. La Timişoara se fac echipe de parcă s-ar juca toci cu un pachet de cărţi din care lipsesc aşii. Când evoluează FC Vaslui, ai senzaţia că urmăreşti imagini din pauză, când rezervele se dezmorţesc pe teren. Dinamo, ca în fotbalul american, are nevoie de un antrenor special pentru apărare. Nu în ultimul rând, avem o reprezentativă întinerită cu un jucător de aproape 35 de ani, retras din naţională şi fără contract, ceea ce te face să te întrebi dacă nu cumva putea fi recuperat şi Ştefan Iovan. După „căpitanul de la Sevilla”, am fi avut şi un „salvator de la Minsk”.
Între atâtea făpuri mitice, lipseşte tocmai figura esenţială: omul normal. De pildă, un antrenor care să construiască o echipă cu mai puţini eroi şi salvatori potenţiali. Încă aşteptăm această minune.
De la Emiru.
” … Împotriva suspiciunilor îndreptăţite, luând în considerare problemele narative expuse cu sinceritate atunci când am vorbit de traversarea pasului isarco, aceste comentarii nu au rostul de a suplini anticipat previzibila sărăcie de detalii descriptive ale pasului brenner în care suntem gata să intrăm. Sunt însă o umilă recunoaştere a adevărului din cunoscuta frază, N-am cuvinte. Într-adevăr, nu avem cuvinte. Se spune că, într-una dintre limbile vorbite de indigenii din america de sud, poate în amazonia, există mai mult de douăzeci de expresii, vreo douăzeci şi şapte, cred, pentru a descrie culoarea verde. Comparând sărăcia vocabularului nostru în această privinţă, poate că ar trebui să le fie uşor să descrie pădurile în care trăiesc, în mijlocului acelui verde minuţios şi diferenţiat, separat numai de subtile şi aproape imperceptibile nuanţe. Nu ştim dacă au fost mulţumiţi de rezultat. Ce ştim, în schimb, este că un monocromatism oarecare, de exemplu, ca să nu mergem mai departe, aparentul alb al acestor munţi, nu clarifică nici el chestiunea, poate pentru că sunt peste douăzeci de nuanţe de alb, pe care ochii nu le pot percepe, deşi le presimt existenţa. Adevărul gol-goluţ, dacă vrem să-l acceptăm, este că, pur şi simplu, nu se poate descrie un peisaj în cuvinte. Sau, mai bine zis, se poate, dar n-are rost …”.
Fragment din „Călătoria elefantului”, de José Saramago, Editura Polirom 2010, traducere de Mioara Caragea.
Politica de confidențialitate Termene și condiții Politica de cookies
