Comemorări

În fiecare an, ziua de 7 mai ne aduce acelaşi cadou: redifuzarea finalei Cupei Campionilor Europeni din 1986. Având în vedere situaţia actuală a clubului din Ghencea, e ca şi cum la priveghi am pune înregistrarea video de la nunta defunctului.

Cu cât vom sărbători mai mult câştigarea respectivului trofeu, cu atât ne vom îndepărta de o finală. Continuă parcă seria bancurilor cu Arghezi, care nu-şi mai amintea ce anume-şi amintea. De pildă, la sport.ro, meciul a fost televizat pentru a 183-a oară. Doar comentariul a fost uşor actualizat, ca un omagiu adus prezentului viu: era unul de prin 2007, când Piţurcă antrena naţionala. Or, când asculţi ani şi ani acelaşi disc, există riscul ca acul să sară. Chiar mi s-a părut că, prin minutul 116, Bölöni începuse să-şi smulgă părul din cap, urlând: „Nu mai suport! Iar penalty-uri? Iar trag aiurea? Derulaţi înainte că vreau să ajung antrenor la Nancy!”.

Chestia asta deja seamănă cu „Ziua cârtiţei”: în fiecare 7 mai te trezeşti în aceeaşi seară din 1986, iar vocea lui Teoharie Coca Cosma („Suntem finalişti!”) te ţine prizonier într-un trecut continuu. Eroarea comentatorului s-a transformat peste ani într-un adevăr de necontestat: în plan imaginar, suntem etern şi iremediabil finaliştii lui 7 mai 1986. Apoi, când revenim la realitate, prezentul ne demonstrează riguros că suntem inexistenţi.

La anul, Gazeta va face o schimbare, se zice. La cele două DVD-uri omagiale urmează să ataşeze un CD bonus, „Drumul spre Sevilla 3”, cu itinerariul pe GPS spre oraşul andaluz, iar campania umanitară se va numi „Ajută-l pe Gigi să găsească antrenor!”.

O altă festivitate a lunii mai de care nu putem scăpa este incendierea în 1997 a peluzei din Ghencea de către suporterii dinamovişti. Aici nici nu mai e vorba de prelungirea gloriei trecute, ci de glorificarea unui eşec şi a unei emisii de fum. Ciudată e însă uimirea în faţa faptului că Maccarone, care fusese invitat la momentul festiv, nu a fost prezent. Mă gândesc că pentru fotbalistul italian, partida cu Steaua din semifinalele Cupei UEFA a fost doar un meci de fotbal, nu un prilej de a dansa printre ruine. Nu cred că a gândit: „Auzi tu, sunt invitat la aniversarea unui foculeţ! Până nu mă cheamă la jubileul unei inundaţii, n-am să mă duc”. Mai degrabă, nu este un antistelist genetic, ci un fost adversar al Stelei fără deprinderi de piroman.

Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care Steaua şi Dinamo se află pe la mijlocul clasamentului. Astăzi, cu atâtea aniversări, nu oferă viitorului decât prilejuri de comemorare.

Fotbal cu sinistraţi

Acest campionat, mai mult decât oricare altul, consacră despărţirea de sport. Cluburi mari şi-au pierdut orice formă de tradiţie. Dinamo a ajuns o bicicletă-tandem în care un ocupant pedalează înainte, celălalt înapoi, în timp ce-şi cară palme. Steaua, o glumă în urma căreia, din ce în ce mai pregnant, se aşterne tăcerea. Universitatea Craiova s-a dus în bejenie, de parcă ar fi Cenaclul Flacăra în turneu.

Au existat jucători plecaţi în grup din cantonament, ca şi cum ar fi vrut să înfiinţeze o aripă tânără în sînul partidului, sau jucători sacrificaţi ca nişte pioni în jocul intereselor. Au fost acţionari care au întors armele împotriva propriului club, demonstrând că prezenţa lor în orice grup e doar o chestiune de circumstanţă, au fost directori sportivi călcaţi în picioare de manageri, sau invers, pentru că deja nu mai contează care e deasupra în organigramă şi care la cafteală.

Pozitiv ar fi să remarcăm, la acest final de întrecere, oamenii care şi-au păstrat cumpătul şi n-au pus mâna pe pari (obiecte care, în varianta de criză, au devenit tacuri, unelte perfecte pentru executarea de trick-shots cu maşina patronului). Ar trebui, poate, distinsă Unirea Urziceni, într-un sezon în care, cu toate că şi-a pierdut antrenorul emblematic, a mers mai mult decât rezonabil pe două fronturi. Ar merita mai mult respect Andone, care a reuşit să revitalizeze o echipă aflată pe toată durata sezonului pe galantar, sau Cosmin Contra şi Răzvan Cociş, jucători care au adus un plus evident în jocul Timişoarei.

V-aş ruga totuşi să purtaţi în memorie următoarea imagine. În liga secundă, un jucător s-a încăierat cu un suporter al propriei echipe, apoi, cu un copil speriat în braţe, a traversat un tunel de oameni înfierbântaţi spre ieşirea din stadion. Aşa arată sportul-rege din România, în anul de criză 2010: precum scena producerii unui cataclism, iar totul se reduce la supravieţuirea cu orice preţ.

Viaţa e frumoasă

Şi uite-aşa, într-o zi, America, asemenea unui calendar atârnat de ventuză în perete, o ia brusc la vale. Cât ai zice „China”, Europa se clatină ca o masă cu un picior mai scurt şi totul pleacă în derivă, vezi state comportându-se ca nişte banale supiere ori ca nişte boluri de compot, împrăştiindu-şi conţinutul şi datoriile peste tot.

Iată cum Grecia cade şi ea ca o zaharniţă, capacul pluteşte printre granulele dulci, totul pare o joacă, o reclamă dintre acelea care promit fericire solemnă întregii familii, un „moment Kodak” prelungit şi după ce degetul s-a retras de pe declanşator, dar dacă priviţi atent veţi observa că, deşi gura părintelui încă e arcuită, ochii, adevăraţii purtători de bucurie ai zâmbetului, nu mai râd, ci privesc îngrijoraţi în gol, de teama viitorului.

Acesta e războiul pe care generaţiile noastre nu l-au prins, din care lipseşte însă, şi aici e problema, exact inamicul, căci pe cine să dai vina?, pe bursă?, pe americani?, pe legea vaselor comunicante?, vinovatul e fictiv. Suntem în epoca în care inexistentul are principii de funcţionare, efectele produc cauze, iar teama de drobul de sare mută munţii din loc. Dar unde e paradisul? Trebuia să citeşti ce era scris în contractul pe care l-ai semnat când ai venit pe lume, cu litere foarte mărunte sub paragraful cu litere mărunte, iar între rândurile cu litere infinitezimale erau rândurile cu litere de culoarea hârtiei, ei bine acolo scrie clar, pe româneşte, că viaţa e o reţetă pe care uneori nu ţi-o mai poţi permite, deci trebuie să reduci din ingrediente, guvernul te va informa din timp cu cât.

Suntem cioburi în devenire, unite doar de teama de a ne pierde economiile şi pensiile la fel de fictive ca banii care s-au cheltuit fără măsură, declanşând criza. Ne ascundem prin cutiile de scobitori cu găurică în capac, ţinându-ne respiraţia ca metodă de antrenament pentru momentele în care preşedintele ne va informa că viaţa se va reduce cu 100%, iar criza e pe cale de rezolvare din lipsă de subiecţi.

În aceste tragice momente, eu totuşi pe greci i-aş alege să conducă lumea. Măcar am dansa ca descreieraţii pe plajă când totul se duce dracului.