O casă în surpare

Patru jucători evoluează, de câteva luni, constant bine la Dinamo: Dolha, N’Doye, Torje şi Andrei Cristea. În zadar au fost însă urcările în atac şi vigoarea lui N’Doye, probabil cel mai bun închizător din Liga 1, degeaba exploziile de tiribombă ale lui Torje sau demarajele, centrările şi şuturile lui Andrei Cristea. Cât despre Dolha, care a făcut la Istanbul cel mai slab meci al său de când este la Dinamo, în cazul lui cred că mai degrabă a fost vorba de nesiguranţa portarului insuficient protejat de apărare.

Ce a încercat Dinamo a fost să care apă cu o găleată găurită, dar aşa nu se poate juca fotbal. De ani buni, echipa din Ştefan cel Mare seamănă cu o clădire aspectuoasă, căţărată însă pe piloni de plută. Se înalţă schele şi se toarnă beton la etajele superioare, totul pare că va dura, că acoperişul va înţepa în curînd cerul, pînă cînd se aude un pârâit sinistru la subsol şi totul alunecă într-o rână, apoi se surpă.

În acelaşi timp, de cealaltă parte, numai Servet Cetin face cât un buncăr antiatomic.

Cabina telefonică

Sub fereastra mea se află o cabină telefonică. E inutilă ca un guvern, căci nu prea mai există bucureştean fără două sau chiar trei telefoane mobile.

Rar, când plouă şi sunt rafale de vânt, cineva se mai adăposteşte acolo, iar în plictiseala la care e silit ridică receptorul, apasă de câteva ori tastele, citeşte eticheta pe care cineva a scris că vinde urgent un apartament.   Continue reading →

Dă „refresh” presei sportive! (8)

Iată câteva recomandări:

1. Un blog, Bacăul sportiv, despre cele mai importante echipe şi evenimente sportive ale zonei, dar şi despre alte competiţii.

2. Căutând prin istoriile de la concursul BRD „Căutăm oameni mari”, am găsit câteva poveşti interesante ale unor sportivi, ce poţi fi ajutaţi prin vot (în partea de jos a fiecărei pagini). Iată-le, cu precizarea că, pe pagină aflându-se câte două poveşti, am indicat şi partea în care acestea se găsesc.

– Edit Mikloş (stânga, „Un studiu în alb”).

– Vasile Stoica (dreapta, „Un campion merită mai mult”).

– Flavy Crăciun (dreapta – „Zâmbet şi performanţă într-un scaun rulant”).

– Cornel (stânga,„Visul unui tânăr”), dreapta, o doamnă al cărui nume nu este pomenit, („Un om mare cu adevărat”).

– Matei Avram (dreapta, „Un vis spulberat de un om mare”).

– Rareş Manea (dreapta, „România la Mondialele de schi-alpinism”).

Un şut de la distanţă

O armă importantă a ruginit în panoplia fotbaliştilor noştri.

În acest moment, prea puţini jucători români mai ştiu ori mai au curajul să tragă de la 25-30 de metri. Andrei Cristea e unul dintre ei, nu marchează doar cu capul, după o infiltrare în spatele fundaşului advers, ci şi din alergare, de la 22 de metri, aşa cum a făcut-o în meciul cu Unirea. Şi, pentru că am amintit de acea partidă, să rememorăm şi reuşita lui Apostol, o minune de şut bizantin, în egală măsură viclean şi puternic (nota mea: adaug aici şuturile din partida Unirii cu Rangers, desfăşurată după scrierea articolului).

Publicului îi e dor de un şut sănătos de la distanţă, de acele două-trei secunde în care timpul stă suspendat deasupra gazonului, iar jucătorul se îndreaptă spre minge de parcă ar vrea să o desfiinţeze. Ne lipseşte acel efect de blitz fotografic, fracţiunea de încremenire în care pe teren există doar şuterul, mingea şi portarul, iar restul jucătorilor rămân ca nişte piese de şah. Unde sunt trasoarele lui Sameş şi Bölöni, ghiulelele lui Dorinel, rachetele teleghidate ale lui Hagi, care uneori îi transformau pe portari în simpli chiriaşi în spaţiul locativ al porţii, lipsiţi de dreptul elementar de a putea exista pe traseul şuturilor? Pentru edificare, consultaţi opera lui Steven Gerrard, cel mai bun desenator de poduri arcuite din arhitectura modernă a fotbalului.

Fără acest procedeu, sportul-rege devine un fel de joc cu soldăţei de plastic sau arta monotonă a ţesutului la gherghef, care poate da naştere unor opere nepieritoare, lipsite însă de bucuria despicării apelor. Şutul de la distanţă e gest bărbătesc şi declaraţie de autoritate, calcul balistic realizat în crevasa unei zecimi de secundă, altfel, fără acea inconştientă asumare de responsabilitate, nu-ţi permiţi să despici brocartul paselor laterale.

În România, golul se livrează în general ca o pizza sau o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, atacantul apasă soneria în careul mic, apoi aşteaptă centrarea din lateral. În rarele ocazii când se trage de hăt departe vorbim mai degrabă de o degajare, pentru a nu-i da adversarului ocazia scăpării pe contraatac. Uneori, ai senzaţia că, mai degrabă decât mingea, în poartă va intra piciorul şuterului, desprins de trupul-gazdă, ca un membru dezarticulat de păpuşă.

În curînd, Steaua şi Dinamo vor da piept cu turcii, naţiune asediatoare de cetăţi, care, până la a săpa tuneluri pe sub poarta Constantinopolelui, au bombardat zidurile cu tunul gigantic al ungurului Orban. Să sperăm că nu vom alege iar calea meschină a retragerii în munţii, a otrăvirii de fântâni, a furtişagului fotbalistic, ci că vom bubui şi noi mingea spre porţile lor. 

Maratonul nisipurilor

Aproape o mie de oameni iau startul anual în cea mai dură cursă de alergare din lume, „Maratonul nisipurilor”, desfăşurată în deşertul marocan. Sunt peste 230 kilometri de iad pavaţi nu cu bune intenţii, ci cu nisip şi bolovani, deci aproape şase maratoane în şase zile de competiţie.

Văzând şirul alergătorilor, senzaţia este că fantomele Legiunii franceze au prins viaţă şi străbat deşertul, însă fără arme, muniţie şi hărţi militare, doar cu un rucsăcel de echipament, hrană, apă şi iluzii. Fiecare duce în spinare, pe toată durata competiţiei, între 5 şi 15 kilograme şi, deşi participarea costă peste 2.500 de euro, concurenţii sunt penalizaţi dacă, de exemplu, aruncă un bidon gol pe traseu sau uită să-şi ia suficientă apă la ei.

Cineva a spus că, dacă Europa reprezintă trecutul şi Statele Unite viitorul, în Africa se trăieşte veşnic în prezent. Iată prezentul deşirat pe canavaua roşcată a dunelor, descompus în elementele sale primordiale – clipa şi pasul -, lichefiat de căldura năucitoare a zilei şi cristalizat apoi în frigul nopţii. Unii iau startul din motive umanitare, strângând bani pentru lupta împotriva maladiilor necruţătoare, alţii cară o lectică în care nu stă un faraon, ci un copil.

Din clepsidra fierbinte curg întotdeauna fapte neaşteptate. Marocanul Lahcen Ahansal e legendarul câştigător a zece ediţii din „Marathon des sables”, omul pentru care, aparent, nu exista traseu atât de lung încât să nu-l poată parcurge. Anul acesta, după o etapă de 91 kilometri, recordmanul absolut a abandonat în lacrimi, în timp ce un bărbat de 69 de ani din Elveţia a reuşit să ajungă, aproape târâş şi în puterea nopţii, la linia de sosire.

Un reportaj în trei părţi de la ediţia din 2009