Ieşit din circuitul echipei naţionale, Bănel Nicoliţă a reacţionat ca un adevărat fotbalist: s-a ambiţionat şi a început să joace din ce în ce mai bine.
În meciul cu Gaz Metan Mediaş, a făcut tot ce putea face un jucător. Şuta de la 25 de metri din acţiune, apoi, după, cîteva secunde, îl regăseai la vreo 50 de metri, intrând prin alunecare. Trântit la pămînt, se ridica imediat şi-şi relua fuga aceea despre care răutăcioşii au spus că este inutilă, care e însă una dintre condiţiile necesare ale fotbalului modern.
A generat o pasă excepţională la primul gol al Stelei, dând drumul balonului atunci când trebuia şi cum trebuia. Vedeai, uneori, cum o angajare în diagonală, plecată de pe stânga, survolează terenul şi te gândeai că a fost o pasă aiurea şi că mingea va ieşi în aut. Apoi, imaginea se deplasa încet spre dreapta şi-l vedeai pe Nicoliţă apărând din afara ecranului, gonind de parcă ar fi fost minutul 90 şi aceea era ultima minge de pe Pământ.
Da, vor fi faze în care Bănel va centra prin spatele porţii sau se va încurca în balon, vor fi însă mai dese ocaziile în care îl vom vedea acoperind zone de teren mai întinse decât jumătate dintre coechipierii săi, luaţi la un loc. Ori momente în care, indiferent de echipa cu care ţinem, ne va face să atingem tavanul cu creştetele, aşa cum a făcut-o la golul al treilea al Stelei, pentru care ar putea primi oferte nu doar de la echipe mari de fotbal, ci şi de la Cirque du Soleil.
Pentru cei care au făcut greşeala de a nu merge la concertele lui Leonard Cohen, piesa „I tried to leave you”, care constituie al n-lea bis, dacă îmi e permisă exprimarea. Nu e înregistrarea de la Bucureşti, dar e una mai bună din punct de vedere calitativ, de la Belfast. Inegalabil!
Iubesc Praga pentru tramvaiele ei diverse, de la cele cu „ochişori” rotunzi, cele de la începutul secolului trecut ori cele moderne, cu forme de nave spaţiale. Pentru funinginea pe care veacurile au aşezat-o într-un degradé vertical pe faţade, pe care oamenii au ales să o lase acolo, ca o veritabilă mărturie a timpului. Iar deasupra negrelii se află, în proporţii delicate, aurul tutelar al oraşului, pentru a cărui imposibilă obţinere „Împăratul alchimiştilor”, Rudolf al –II-lea de Habsburg, a plătit cu defenstrarea colecţiei sale de artă şi cu coroana.
Urcând spre castel, te gândeşti că personajul lui Kafka nu a reuşit să ajungă acolo, tocmai pentru că sunt atâtea drumuri şi cărări întortocheate care te obligă la zăbavă, fie pe uliţele de deasupra bisericii Sfântul Nicolae, fie pe colinele verzi din Malá Strana, fie prin superbele grădini regale.
Îi iubesc pe praghezi pentru că respectă şi alchimia stomacului, mâncarea şi licorile fiind diverse, gustoase şi nepustiitoare de buzunar. Iubesc Praga pentru străvechiul orologiu astronomic din care nu întotdeauna, la oră fixă, apostolii mecanici ies la apel, semn de rău augur şi splendidă metaforă a unui ceas care nu arată doar timpul, ci şi vremurile.
Dar în primul rând o iubesc pentru liniştea plină de murmure din Piaţa Oraşului Vechi, unde, seara, după ce apostolii s-au dus la culcare, poţi sta pe caldarâm, printre alte sute de turişti, ascultând domoala trecere a timpului.
O femeie strălucitoare
de Adrian Georgescu
Ca niciun alt oraş european, Budapesta este o continuă petrecere-surpriză. Când pătrunzi apoi în inima oraşului, în faţă îţi explodează o deschidere imensă în care Dunărea uneşte, mai degrabă decât desparte, vechile oraşe ale Budei şi Pestei, opusuri complementare, asemenea simbolurilor yin şi yang.
În această luptă, nicio parte nu a reuşit să o sufoce pe cealaltă, toate sfârşind prin a seduce laolaltă. Doar un exemplu: Marea Sinagogă, cea mai mare din Europa, este construită într-un stil arhitectural maur-bizantin, iar înăuntru se află o orgă, instrument specific bisericii creştine. Până şi din acel secol şi jumătate în care Ungaria a fost sub dominţie turcească au rămas două băi şi mormântul lui Gül Baba, războinicul-imam, poetul rozelor, aflat pe o stradă lăturalnică din Buda. Misterul continuă şi în adâncime, pe sub oraş aflându-se o altă operă de artă: cea de-a treia linie de metrou ca vechime din lume.
Ars de turci, bombardat de americani, ciopârţit de sovietici şi cu podurile năruite de germani, oraşul a reizbucnit după fiecare dezastru cu aceeaşi forţă vivantă. Budapesta nu are aurul Pragăi, nici sutele ei de clopotniţe, are însă acea sevă a vieţii veşnice, un erotism aparte, ca o femeie cu o mie de aparenţe şi nicio vorbă în plus care să-i ştirbească misterul.
Iar seara, când malurile Dunării se îmbracă în lumini, puţine sunt locurile, altele decât acesta, în care ţi-ai dori să fii.
Lumea tenisului nu a mai văzut aşa ceva de la Michael Chang, un om care să transmită rachetei întreaga sa viaţă. În multe meciuri ale Melaniei Oudin, există un moment în care miniona jucătoare, condusă cu un set, începe să strângă mânerul în palme aşa cum un marinar, în pericol de a fi aruncat peste bord de scuturăturile navei, se agaţă de o parâmă şi începe cu adevărat să lupte.
Aşa a ajuns mai „Greu de ucis” ca Bruce Willis şi a făcut la US Open mai multe victime din Rusia decât „băieţii buni” de la Hollywood în lupta cu spionii KGB. Pavliucenkova, Dementieva, Şarapova şi Petrova nici n-au ştiut ce le-a lovit. Ultima conducea chiar cu 6-1, 4-3 şi 40-15, când cele 59 de kilograme de nerv şi voinţă din Marietta, Georgia, puse în mişcare de un necunoscut resort interior, au întors partida.
Fata care acum un deceniu plângea de ciudă când, după două ore de tenis, ploaia îi întrerupea antrenamentul nu are nici 18 ani. Învinsa ei de anul trecut de la Wimbledon, Jelena Jankovici, spunea că e o jucătoare destul de bună, însă „lipsită de arme”. În sens tehnic, are probabil dreptate. La 1,68 metri, însuşi faptul de a servi e ca şi cum te-ai avânta într-un duel cu un spadasin folosind un briceag. Melanie are însă arma ei: luptă, cu toate forţele, până la capăt. La tenis se lasă învinsă doar în partidele virtuale pe care le joacă la Nintendo Wii cu surorile ei.
În noaptea de miercuri spre joi, la 6-2, 5-2 pentru Caroline Wozniacki, revenirea nu a mai avut loc. Lucru ciudat, pentru toţi cei care au văzut aceste meciuri, deja nu era surprinzător faptul că Melanie pierde, ci că varianta feminină de buzunar a lui Superman, încălţată în pantofi roz cu galben, nu poate întoarce ordinea firească a lucrurilor.
Video: ultimul game din meciul cu Şarapova, la US Open.
Media tinde să devină o oglindă paralelă cu scena politică, transformându-se într-un fundal pe care se proiectează obsesii paranoice şi comportamente autoidolatre.
În timpul verii, cele mai fierbinţi subiecte din media au fost legate de media însăşi, anume „Lazarus versus Diaconescu” şi „Badea contra Cristoiu”. A urmat episodul „Nistorescu împotriva vechii echipe de la Cotidianul”, iar respectivul ziar a început să publice fragmente din dosarele unor adversari de idei ai noului director. Surprinzător, unul dintre bunii condeieri ai acestei ţări s-a descris imaginându-şi o anume femeie – chiar dacă respectiva, ca ministru, se afla într-o culpă evidentă – într-o postură degradantă. Mai nou, Victor Ciutacu şi Radu Moraru poartă o luptă suburbană, folosind fiecare armamentul şi platforma media din dotare.
Informarea a fost înlocuită de deformare, iar în spaţiul ce trebuia dedicat obiectivităţii, nu numai că predomină subiectivitatea, ci mai ales forma ei extremă, partizanatul agresiv. Injuriile sunt denumite „exerciţii de stil”, deşi coboară la nivelul unui joc de cuvinte sărăcăcios, pamfletul se transformă într-o tăvălire prin mocirlă a oponentului, analiza se face deseori cu toporul spre moalele capului.
Problema nu este desfiinţarea cenzurii la nivel general, ci regretabila abolire, în plan personal, a autocenzurii. Când aceasta nu funcţionează şi simţi nevoia să scuipi, scuipi, dacă îţi vine să dai cu ciomagul, dai. Urmează un pas interesant: ajungi să ciomăgeşti nu pentru că-ţi vine, ci programatic, întrucât asta îţi conferă public, deci putere.
Fiecare injurie apărută în spaţiul public determină însă o mutaţie subtilă în rândul celor care asistă la respectivul scandal, în cele mai multe cazuri ireparabilă. Rostită frecvent, vorba rea duce la degradarea morală a fiinţei, având efectul cutremurelor asupra structurii de rezistenţă a unei clădiri.
În multe cazuri, „formatorul de opinii”, noul mecanic de conştiinţe, a fost surprins nepregătit de propria-i ascensiune la tribună, uneori chiar într-o măsură mai mare decât politicianul lacom sau fetişcana ajunsă vedetă pop peste noapte. Asemenea fluierarului din Hamelin, supărat pe locuitorii cetăţii, el ia astăzi toţi copiii, îi seduce prin cântecul lui vrăjit şi îi duce spre peştera din care le va fi greu să mai iasă. Aici suntem înaintea începerii campaniei electorale: încolonaţi în spatele unuia sau al altuia, pe drumul fără întoarcere către comuna primitivă.
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.
