Uite cine cu cine vorbeşte!

Într-una din zilele premergătoare meciului cu Franţa, principala ştire sportivă a venit din ciclism. Nu era însă din „La Vuelta”, ci din Turul Piperei: Gigi Becali se învârtea cu bicicleta pe trotuar. S-a manifestat apoi o altă idee veşnic surprinzătoare a presei, reportajul cu Mitică Dragomir din oraşul ce găzduieşte meciul naţionalei. În locul respectivului domn, nici nu mi-aş mai filma excursiile în străinătate, ci aş apela la videotecile televiziunilor.

Cu excepţia emisiunilor lui Vochin, pe micul ecran fotbalistul a devenit, din actor principal, un simplu obiect de recuzită, în timp ce butaforia umană susţine monologuri interminabile. E ca şi cum ne-am aştepta de la craniul lui Yorick să rostească vorbe mai înţelepte decât Hamlet.

De pildă, Mihai Roman este surpriza ultimelor meciuri ale naţionalei, marea noutate adusă de Răzvan Lucescu. E unul dintre subiectele de discuţie, cu toate acestea nu ştim mai nimic despre el. Nu e un paradox: cu cât vorbăria care înconjoară un subiect creşte ca o tumoră, cu atât se vede mai puţin esenţa. Prin aceeaşi metodă a ricoşeului, subiectul a ajuns tot „ciclistul”, care, ştire-bombă!, şi-l doreşte la echipă. Aşadar, o eventualitate, o posibilitate, aruncată de cineva din culise, înlocuieşte faptul în sine. În Gazeta Sporturilor există doar o declaraţie a jucătorului, purtînd titlul „Mihai Roman: «Am ajuns la naţională pe drept»”, deci acest fotbalist poate vorbi doar când e nevoit să reacţioneze la o acuză. Cine e însă acest om? Cum a ajuns, de fapt, la naţională? De unde vine?

Toată lumea ştie că sceneta e lipsită de rost, totuşi ea se joacă, în lipsa variantelor, cu casa închisă. Este un „qui pro quo”: cineva e luat mereu drept altcineva, publicul ştie, reporterii ştiu, doar actorii urmează să afle mai târziu de această încurcătură regizată.

Alt exemplu. În partida cu Franţa, Marica l-a driblat pe Escude, însă, după terminarea meciului, i-a fost imposibil să scape de întrebarea legată de o comparaţie forţată cu Usain Bolt. Simţind penibilul situaţiei, a încercat o dată să evite răspunsul. Imperturbabilă, vocea feminină a insistat. Ciprian a mai făcut o tentativă de desprindere, dar purtătoarea de microfon era decisă să nu-l scape din marcaj, astfel încât fotbalistul a fost nevoit să răspundă plat. Mă gândesc, astfel, că frazele-tip de răspuns ale fotbaliştilor sunt mai degrabă dictate de reacţia de apărare în faţa unor întrebări stupide.

Până ce lucrurile se vor schimba, aştept cu nerăbdare viitoarea perioadă de emulaţie în media: momentul în care Gigi îşi va lua role, iar Borcea va purta pantaloni vernil.

Urcăm

Vă amintiţi de acea senzaţie când, aflându-vă la volan, lipsiţi fiind de aportul liniştitor al GPS-ului, străbateţi o zonă străină şi brusc vedeţi primul indiciu că vă aflaţi pe drumul corect? Aceasta a fost senzaţia mea la meciul de pe Stade de France.

Am văzut, desigur, că francezii ne-au înghesuit mare parte din timp, că nu am avut multe şuturi la poartă, dar am văzut şi că, din punct de vedere fizic, am ţinut pasul cu ei. Cum Marica – şi e doar un exemplu – se recompunea parcă din cioburi după ce era trântit la pământ pentru a se năpusti spre poarta adversă. Am văzut ieşiri din apărare cu mingea jos, presing şi relaţii de joc mai aşezate decât în meciurile amicale.

Putem, desigur, comparând rezultatele realizate în ultimele luni cu Franţa, să considerăm că am bătut pasul pe loc. Ca forţă de joc, suntem, poate, nu foarte departe de locul în care eram la acel 2-2, ceva însă diferă. Ultimele meciuri din era Piţurcă semănau deja cu scufundarea Titanicului, mai lipsea fundalul sonor cu Celine Dion pentru senzaţia iminentei asfixii. Astăzi, după trei partide sub conducerea lui Răzvan Lucescu, se simte o forţă ascensională ce ne ridică încet spre linia de plutire.

Încercaţi să aşezaţi în balanţa memoriei două senzaţii: prima – cea de după înfrângerea acasă cu Lituania şi victoria chinuită din Insulele Faroe şi, în celălalt taler, cea cu care aţi rămas la sfârşitul întâlnirii de pe Stade de France. Element comun: respectivele meciuri au fost jucate fără Mutu în teren, lucru pe care îl uităm foarte uşor.

Mai greu ne este, se pare, ca ziarişti, să uităm o vreme numerele de telefon ale domnilor Borcea şi Gigi Becali.

… femeia (2) …

„ … Acum, să-ţi spun eu ce reţetă am pentru ispitit femeile. Trebuie, bagă la cap, să ştii cum să-i iei mâna, cum să i-o ţii şi gata, e a ta. Să nu crezi că e atât de uşor. Unii bărbaţi o înşfacă atât de aprig, de zici că i-o smulg din umăr şi parcă şi simţi mirosul de arnică şi auzi cum se sfâşie bandajul. Alţii o apucă de zici că-i potcoavă înroşită în foc şi o ţin la distanţă, cum toarnă farmacistul în sticlă tinctura de asafoetidă. Şi cei mai mulţi apucă mâna şi trag de ea prin faţa privirii doamnei, cum fac bărbaţii când găsesc o minge în iarbă, încât doamna nu are nicio şansă să uite că mâna îi e crescută din braţ. Cu toţii procedează greşit.

Să-ţi spun eu cum e corect. Ai văzut vreodată un om care se strecoară în curtea din spate şi ridică o piatră s-o arunce în pisica de pe gard care-l priveşte? Omul se preface că nu are nimic în mână, că pisica nu l-a zărit şi că nici el n-a zărit pisica. Cam aşa ceva. Nu-i trage mâna să vadă. Să n-o laşi să creadă că tu ştii că ea ştie că tu îţi dai seama că ea e conştientă că tu îi ţii mâna …”.

Din nuvela „Telemachus, prieten”, de O. Henry, apărută în volumul „Niciun fel de povestire”, Editura Univers, 1983.