România urât mirositoare
În această perioadă, prezidenţiabilii se pândesc ca în acele curse de ciclism în care, la un moment dat, concurenţii încremenesc pe pistă, într-un război al nervilor. Cine îşi anunţă primul candidatura este în dezavantaj, pentru că în următoarea zi un rival va face acelaşi lucru şi-l va îngropa mediatic pe cel grăbit, printr-o mai mare desfăşurare de forţe.
Majoritatea se lasă chiar şi un pic rugaţi, ca şi cum candidatura ar fi un fel de muncă patriotică, iar decizia nu poate fi luată luată decât în urma unor analize dure de conştiinţă. Sunt ca nişte fete mari ce, iniţial, refuză sfioase orice invitaţie la dans, pentru ca în câteva ore să le vezi dezlănţuite în ring.
În perioada în care leul e legat la perfuzii pentru a părea rumen ca un euro, iar economia e ca o femeie pocnită, dar fardată consistent şi cu ochelarii de soare aşezaţi pe nas pentru a putea fi scoasă în public, ne aşteaptă câteva „Cântări ale României”. Vor fi lansări măreţe, cu artificii, imnuri şi aplaudaci în costume ridicaţi în picioare. Paradoxal, deşi candidaţii vor răsări sfioşi din miezul corolei de adoratori, unii vor fi prezentaţi drept independenţi. Bine e să apari în public ca un ostracizat, ca un luptător din interior împotriva sistemului, chiar dacă acesta te-a ridicat. Ultimele alegeri ne-au arătat că poporul îi adoră pe haiducii de operetă, că electoratul poate fi sedus doar de omul de acţiune la nivel verbal, cu glumiţa veşnic în colţul gurii şi atitudine de băiat de oraş înaintat în vârstă. Discursul lui nu este orientat spre viitor, ci spre trecutul în care i s-au pus nenumărate piedici, el va vorbi puţin de propria persoană şi foarte mult despre ceilalţi candidaţi. Veţi observa că, de câte ori un prezidenţiabil e întrebat „De ce credeţi că meritaţi prima funcţie în stat?”, acesta va apela la noţiuni măreţe, dar vagi – „cinste”, „onoare”, „corectitudine” -, continuînd prin a da exemple punctuale de lucruri pe care el nu le-ar face, dar pe care contracandidaţii le-au făcut. Nu vom afla, aşadar, de ce respectivul e bun, ci de ce adversarii lui nu sunt buni.
Cred că răspunsurile la întrebările pe care fiecare şi le pune – „Voi merge la vot?” şi „Cu cine voi vota?” – trebuie date până la începerea campaniei electorale. După aceea, vor fi, mai mult ca niciodată, doar trucuri, stratageme şi tăvăliri prin noroi. În acea perioadă, România va mirosi atât de urât, încât poate ar fi mai bine să lăsăm cheile de la ţară bulgarilor, să ude din când în când florile şi să mai aerisească.
Banderola
Programul dinamovist de duşuri scoţiene „una caldă, alta rece” a continuat printr-o victorie. Nu, de data asta nu vor mai fi DVD-uri, adjective gen „miraculos” nu mai vor dansa la chioşcuri. Dinamo a învins şi a făcut un important pas înainte într-o grupă dificilă, dezvăluind însă şi nişte slăbiciuni.
Ion Marin spunea înaintea partidei că „este o pîine de mâncat cu defensiva lui Sturm”, dar până la urmă îmbucătura nu a luat-o un om din avanposturi, ci un fundaş şi culmea!, cel care fusese deposedat de banderola de căpitan. În schimb, cel proaspăt uns în funcţie a eşuat prin nişte raiduri lipsite de viziune pe partea stângă.
Dinamo este o echipă cu prea mulţi lideri formali şi fără nici unul în teren, îi lipseşte acel jucător cu instinct, experienţă şi bărbăţie care să îşi poarte colegii spre victorii clare. În lipsa lui Dănciulescu (prea uşor cedat) şi a lui Marius Niculae (accidentat), acest rol de catalizator, de simbol, este jucat uneori doar de Torje şi de N’Doye, adică de un jucător tânăr şi de unul aflat la echipă de numai câteva luni.
Asta nu înseamnă că propun ca unul dintre ei să preia banderola. Nu, mai bine ar fi să se renunţe la ea: se pare că îl face pe purtător să joace foarte slab.
Lali Puna, „Faking the Books”
Videoclip realizat prin editarea unor imagini VHS folosite pentru învăţarea alfabetului semnelor.
Cezarul răpus
În tigaia de la Flushing Meadows, unde fiecare sunet din tribune se înfige direct în urechea jucătorului, Federer şi Del Potro înfloreau ca două ochiuri în ulei încins. Roger câştigase primul set uşor, apoi îl pierduse pe cel de-al doilea la tie-break, după o scurtă perioadă de deconcentrare. Au fost câteva zeci de secunde de umbră, ca atunci când pe cer există un singur nor pirpiriu, iar soarele tocmai pe el îl nimereşte.
Apoi, spre finalului celui de-al treilea set, Federer a făcut eroarea ce avea să-l coste: a părăsit acea neutralitate specific elveţiană. Del Potro trimisese o minge în aut, dar a cerut, după o prea lungă perioadă de timp, verdictul aparatului electronic. Deranjat, Federer s-a aşezat bombănind pe scaun, suduind aşa cum nu l-am văzut niciodată, dezvelind astfel pentru câteva secunde gâtul în faţa mulţimii. Să fi realizat că, fără scurtul abandon de la sfârşitul setului secund, s-ar fi aflat în acele momente la numai câteva mingi de victorie? Poate. Cert e că elveţianul a câştigat la Flushing Meadows cinci turnee la rând şi acesta ar fi fost al şaselea, iar publicul de tenis, şi mai ales cel american, nu suportă domniile prea îndelungate.
Setul i-a revenit lui Federer, dar, cinci game-uri mai târziu, după un break la zero, Del Potro dădea, în trecere, mâna cu spectatorii de pe margine. Pactul sentimental fusese semnat, iar cezarul urca încet treptele Senatului. Mingile au început să-i sară din rachetă ca arcurile în spirală din ceas, pe care o uşoară deviere în planul de lucru le transformă într-o arteziană de limbi de oţel. În tie-break-ul setului al patrulea, un spectator a strigat „aut” la un serviciu al lui Del Potro şi iar s-a apelat la ajutorul ochiului de şoim electronic. Deşi a primit din nou câştig de cauză, Federer şi-a donat atunci parcă definitiv întreaga precizie dispozitivului judecător şi a pierdut setul, cu două auturi cât Marele Canion.
Niciodată nu mi-a plăcut totuşi mai mult Federer decât în momentele eclipsei sale, când, întins pe masa gri-albăstruie de la Flushing Meadows, era operat cu cuţitele de bucătărie. Inciziile loviturilor de dreapta ale lui Del Potro trasau meridiane precise prin carnea lui, în mijlocul strigătelor tribale ale spectatorilor. Atunci, toată lumea a văzut că, de fapt, rotiţele sale erau din pâslă şi rubinele din lemn, că minuţia mecanismelor provenea în primul rând din taina asigurată de capacul închis. Cu maţele la vedere, Federer nu era decât un om, gata să fie înlocuit.
Ultimul set a fost scurt, cuţitele deja coborau şi urcau ca pistoanele puse în mişcare de un arbore cotit, uleiul fin de mecanism se transformase în sânge şi bucăţi de ghips săreau din statuie la întâlnirea cu marmura treptelor. Apoi, în timp ce pentru adversarul său se pregătea straniul obicei al strigării darului de final, bani plus cheia unei limuzine, Roger Federer şi-a potrivit ceasul la mână şi a realizat imposibilul: a zâmbit. A fost un surâs mic şi trist, aproape invizibil, ca al unui ursuleţ de pluş abandonat pe un raft în drumul spre lada din pod, acolo unde ajung toate jucăriile bune când micul stăpân primeşte în dar o bicicletă.
… femeia (3) …
Mi-am dat seama, puţin câte puţin, că bunătatea, pocăinţa, virtuţile Françoisei ascundeau tragedii de bucătărie, tot aşa după cum istoria descoperă că domnia regilor şi a reginelor, care sunt înfăţişaţi cu mâinile împreunate pe vitraliile bisericilor, au fost însemnate cu incidente sângeroase. Mi-am dat seama că, în afară de rudele ei, muritorii îi trezeau cu atât mai mult mila prin nenorocirile lor, cu cât trăiau mai departe de ea. Şiroaiele de lacrimi pe care le vărsa citind în ziare nenorocirile căşunate necunoscuţilor secau repede, dacă-şi putea înfăţişa cu oarecare preciziune persoana care fusese obiectul lor.