Soluţia Pelé

Conform Federaţiei Internaţionale de Istorie şi Statistică ale Fotbalului, campionatul românesc ocupă poziţia 31 în topul mondial al întrecerilor interne. Nu am auzit încă de un fotbalist din Libia sau din Malaysia, totuşi aceste campionate sunt mai bine cotate decât cel care i-a dăruit lumii pe Lovin şi pe Mitea.

Îngrijorător e că Uzbekistanul ne depăşeşte cu nouă poziţii în acest top. Trăgând cu ochiul la ţara din Asia Centrală, descoperim că, acum un an, un club uzbec, Bunyodkor, a pus baril de la baril şi l-a cumpărat pe Rivaldo. Ce putem noi face? Nu prea avem zăcăminte de ţiţei, gaze naturale, molibden, tungsten sau zinc şi ar fi deplasat să ne vindem de două ori flota. Avem, în schimb, o bogăţie naturală inepuizabilă: oamenii cu bani, dornici de imagine şi de putere.

Predicţia mea este că fotbalul românesc se va salva atunci când cluburile cu probleme vor fi preluate fie de moguli, fie de partide. „AC Wind Bucharest” nu sună rău, „Intact Juke-boxes” aduce chiar a denumire de club american. „FC Băsel” va provoca la început unele confuzii cu titulatura unui club elveţian, dar meciurile cu „PSD Reds” vor aduce mai multă lume în tribune decât la urne. Nu vă uitaţi că bugetul pentru educaţie pe următorul mileniu e mai mic decât clauza de reziliere a lui Cristiano Ronaldo. La sumele care se vor pune în joc pentru alegerile din toamnă, însuşi Michael ar fi tentat să învie pentru un concert de adio la Costineşti.

Ne trebuie, totuşi, o mare vedetă reşapată care să atragă atenţia lumii asupra Ligii 1. Dar cine? După plecarea lui Tamaş, Gascoigne s-ar simţi singur la Dinamo. Maradona e ocupat, iar pe Beckham au pus mâna americanii. În aceste condiţii, eu cred că va fi adus Pelé. Desigur, veţi spune că, la vârsta lui, Edson Arantes nu se mai poate adapta la cerinţele fotbalului modern. Vă voi reaminti atunci că avem exact aceeaşi problemă: jucăm în ritmul de acum 40 de ani. În plus, nu uitaţi de câştigul de imagine. Parcă văd titlurile din presa mondială: „Pelé o ia de la capăt la 70 de ani în România. Eusebio ofertat şi el”, „Perla neagră, o a doua tinereţe alături de Bănel”, „Reîntâlnire emoţionantă Pelé – Dinu„, „Maradona, muşcă-ţi mâinile! Pelé vine astăzi la «Contraatac»”.

Toată lumea ar fi mulţumită. Maestrul Nicolaescu ar regiza „Drumul spre victorie 2”, cu Jean Constantin în rolul lui Stallone, iar Gazeta Sporturilor ar lansa o serie de DVD-uri de colecţie (volumul 1 – „Pelé, primii 69 de ani”). Revenit în formă, tizul lui Balint ar putea chiar redeveni eligibil pentru naţionala Braziliei.

Evident, după alegeri, când litrul de apă de la robinet va costa 100 RON, Pelé va fi pus pe lista de transferări şi cedat la Terek Groznâi.

… marşuri …

„În spatele lui Salamanca se rânduiseră câteva gânduri care-l urmau, făcând salturi mici. Un gând semăna perfect cu o maimuţă. Nu dintre cele mai arătoase, dacă am admite că există şi maimuţe prezentabile. Alt gând semăna cu un ied şi mergea în dreapta maimuţei, poate ceva-ceva în spatele ei. Avea corniţele abia mijite, nici nu putea să înţepe cu ele, şi picioarele, de la genunchi în jos, negre. În urma iedului venea un gând sub formă de leu, iar în urma leului, alt gând, ca o gorilă. Gorila asta avea un par şi la fiecare trei paşi îl otânjea pe leu chiar în moalele capului. Nu lipseau din cortegiul gândurilor un lup, o panteră şi altele nedefinite ca formă, ca nişte mingi de ceaţă, ce se rostogoleau pe urmele lui Salamanca … În spate de tot venea un gând izolat. Era ca o luminiţă ce plutea pe deasupra pământului, aprinzându-se şi stingându-se. Ca un far …”.

…………….

„Prin piaţă trecu un detaşament de mutilaţi, care purta o pancartă neagră: „Al doilea război mondial. Pe când al treilea?”. În primele rânduri mergeau cei ce suferiseră pierderi neînsemnate, o mână, un picior, nasul, jumătate de falcă, fleacuri dintr-astea. Urmau cei fără mâini sau fără picioare, sau şi fără mâini şi fără picioare … pe urmă cei cărora le fusese retezat capul; îşi duceau craniile în palmă, sau subsoară, după chef, norocoşii care reuşiseră să-l regăsească. Alţii nu duceau nimic; venea la rând un lung convoi de cărucioare ale celor care pierduseră jumătate de trup, ori chiar trei sferturi; vedeau câte un sfert de om, mânându-şi căruciorul singur, în caz că din acel sfert făceau parte şi mâinile; în caz contrar cărucioarele erau împinse de schilozi mai norocoşi, cărora le lipsea numai capul sau vreo mână; procesiunea era încheiată de cei decimaţi total, cei care fuseseră adunaţi din tranşee cu linguriţa; aceştia nu se vedeau, n-avea ce să se vadă, totuşi se aflau şi ei acolo, negreşit”.

Fragmente din romanul „Aventură şi contraaventură”, de Leonida Neamţu, apărut la Editura Tineretului, în 1966.

Eddie „Vulturul”

O fi fost un Icar cu aripile de plumb, fiul nelegitim al gravitaţiei sau, după cum i-a spus un ziarist, un „căzător cu schiurile”. Se poate, dar zidarul din Cheltenham a rămas recordmanul şi singurul reprezentant olimpic al Marii Britanii la săriturile cu schiurile.

S-a mai spus că avea rău de înălţime şi că nu se antrena pentru că l-ar fi durut picioarele, lucruri pe care Michael „Eddie” Edwards le-a negat hotărât. Când a ajuns pe aeroportul din Calgary, în 1988, a aflat că și propriul renume zbura mai repede ca el. Bagajul i s-a împrăştiat pe banda rulantă, după care, încercând să ajungă la mulţimea care-l aclama, a dat cu capul de o uşă transparentă. A descoperit apoi că legăturile schiurilor îi erau distruse, deci a pierdut săriturile de încălzire.

Cântărea 82 kilograme, cu 9 mai mult decât cel mai greu adversar al său, iar săritura lui a măsurat 73,5 metri, în timp ce campionul, Matti Nykaenen, a ajuns la 118,5.  În timpul saltului, ochelarii cu lentile cât fundul de sifon i s-au aburit, a pierdut cheia de la cabina în care îşi avea echipamentul şi legitimaţia, deci n-a putut intra la propria conferinţă de presă.

Un bufon? Poate. Oamenii nu ştiau însă că a mâncat resturi ca să ajungă la Olimpiadă sau că s-a internat într-o instituţie psihiatrică pentru a avea unde dormi. Că numele lui era în Guinness Book, întrucît sărise peste 10 autoturisme şi 6 autobuze aliniate. Că trebuia să poarte şase perechi de ciorapi pentru a nu înota în clăpari. Că toate sfaturile primite despre zborul cu schiurile, la Calgary, fuseseră de la antrenori francezi şi austrieci, indivizi care vorbeau limbi necunoscute lui, deci majoritatea povețelor zburaseră şi ele peste creştetul lui.

„Important e să participi?”. Nu. După Olimpiada de la Calgary, s-a dat legea denumită „Eddie The Eagle”, prin care accesul temerarilor lipsiţi de şanse era îngrădit. “Vulturul” a mai încercat, fără succes, să zboare sub egida celor cinci cercuri la Albertville (1992), Lillehammer (1994) şi Nagano (1998). Astăzi, Eddie tencuieşte în continuare case, aşteptînd premiera filmului biografic, în care nici Tom Cruise, nici Brad Pitt nu vor juca rolul său, aşa cum şi-ar fi dorit, ci comediantul Steve Coogan.

UPDATE: Până la urmă, filmul a fost făcut cu Taron Egerton și cu Hugh Jackman.

Mai jos este celebrul salt de la trambulină al „Vulturului”.

Despre Eddie “Vulturul” mai puteţi citi aici, aici, aici şi poate că şi aici.

Dobrin

L-am prins târziu, dar nu prea târziu, desprins de anii tinereţii, când cobora pe teren ca dintr-un pat cu baldachin, cam pe la orele prânzului, înfăşurat în lenea seniorială ca într-un capot de mătase. Comanda apoi ceaiul, trăgând de şnurul unei pase şi îl servea liniştit în salonul rond de la centrul terenului. Mingea venea ca un câine credincios, el o mângâia de două-trei ori, apoi îi azvârlea băţul, aşa, ca din joacă.

 Era un om printre atâţia alţii de pe gazon, dar singur parcă printre ei, doar el şi câinele lui de piele, uniţi în acea inexplicabilă relaţie în care nu ai cum să intervii, poţi, desigur, să mângâi şi tu acel câine, poţi să crezi că dacă îţi acceptă atingerile te va şi asculta, însă e suficientă chemarea stăpânului şi te vei trezi mângâind aerul. Taţii îşi duceau fiii la stadion să le lase moştenire măcar o imagine din lumea lor care se risipea ca merele căzute pe caldarâm dintr-o sacoşă ruptă, iar astăzi mulţi nu-şi amintesc atât de hârbul de Dacie rămas după dispariţia părintelui, cât de ziua în care „m-a luat tata să-l văd pe Dobrin jucând”.

Două clipe leneşe îi trăgeau ghetele de mustăţi, acele ghete care loveau mingea şi cu părţile neortodoxe. Mergea mereu pe gazon cu capul sus, ca şi cum n-ar fi dorit să-i lunece coroana de pe cap. Purta jambierele coborâte într-un gest sfidător de toreador care nu flutură capa la distanţa confortabilă a propriului braţ, ci o ţine chiar în dreptul trupului. Toată averea lui strânsă în cei doi pomişori era oferită nepăsător securii. Ar fi jucat, probabil, şi desculţ, dacă regulamentele i-ar fi permis, pentru un contact cât mai intim cu lumea de la picioarele sale.

Însă cel mai uimitor era ritmul acela lent în care se mişca, de om care în acea zi nu are nimic important de făcut sau care are tot timpul din lume pentru a-l face. Apoi, în miezul acestei moleşeli, o dată zvâcnea din tot trupul, mereu exista o fracţiune de secundă în care nu numai adversarul care încerca să-l descotorosească de minge, nu doar cei de pe teren, ci şi spectatorii plecau într-o călătorie pe direcţia fentei.

Şi trecuserăm de jumătatea autostrăzii când şoferul a oprit să se mai răcească radiatorul, a deschis uşile şi a coborât la o ţigară. Era un iunie de foc, anii ’70 aproape că arseseră şi cenuşa lor se lăsa uşor peste câmpurile din jur, numai şoseaua continua să înainteze, dreaptă şi hotărâtă, plină de oameni care ştiau de unde vin şi încotro se duc, cu portbagaje pe maşini şi treburi care nu suportau amânare.