În seara asta plec pe munte. Şerpaşii sunt pregătiţi, iar fierul de călcat de-abia a încăput în rucsac, din cauza cărţii intitulate „Memorii pe care mi le amintesc”, semnată „The man”. O săptămână şi ceva nu voi trimite notificări prin mail, dar câteva articole vor apărea. Vă salut cu mult bine de înălţime!
Punând la bătaie sume imense pentru transferuri, clubul madrilen va rezolva de unul singur criza mondială.
În cei şase ani de contract, Cristiano Ronaldo va fi plătit de Real, în medie, cu 445.000 euro pe săptămână. Pentru a înţelege dimensiunile sumei, să nu spunem că fiecare secundă de existenţă a portughezului – Dumnezeu şi departamentul de marketing să-l ţină apt de joc! – valorează aproximativ 0,74 euro, ci că Ronaldo şi-ar permite, doar din remuneraţie, să o delege pe Monica Ridzi în a-i organiza în fiecare zi lucrătoare o festivitate la Costineşti.
De-a dreptul impresionantă e suma de transfer: 93 milioane de euro, adică mai mult decât intrările anuale la bugetul de stat din Sierra Leone. Kilogramul de „Balon de aur” s-a dat, aşadar, aproape cu 1,24 milioane de euro şi pentru că tot ne-am referit la metalul preţios, un site ne dezvăluie că minunea portugheză valorează de 57 de ori mai mult decât greutatea sa în aur, plus minus lănţişorul de la gât.
În aceste condiţii, cred că marii fotbalişti ar trebui cotaţi individual la bursă, să participe activ la circuitul financiar al lumii. Două goluri şi o pasă de gol în Liga Campionilor să poată duce la ieftinirea barilului de ţiţei. Este posibilă şi introducerea unei monede naţionale pentru ţări cu populaţia de un om. Va fi suficient ca „Daily Express” să titreze „Ronaldo beat mort aseară la Ibiza” şi „ronaldul” va scădea vertiginos în faţa mai stabilei monede „kaka”.
Din leafă, Drogba şi-ar putea cumpăra ţara natală, rezolvând nu numai deficitul bugetar din Coasta de Fildeş, ci şi aducând statul respectiv la stadiul de superputere financiară zonală. Asta dacă nu-i va trece şi lui Essien prin cap acelaşi lucru, cu învecinata Ghană, iar discuţiile despre geopolitica ţărmului vestic african se vor purta în vestiarul lui Chelsea.
Slavă patronilor care nu se dau bătuţi în faţa recesiunii, dezmorţind marile circuite financiare! Realul va începe turneele de promovare intergalactice, când, de pildă, adolescenţii cu şase picioare de pe planeta Lao se vor înghesui să-şi cumpere ghete ca ale lui Ronaldo. De aceea, e logic ca Florentino Perez să-i ceară sponsorului producător de echipament sportiv dublarea sumelor alocate. Astfel, puştiul thailandez care înşurubează crampoane în ghete şi doarme cu afişul lui Cristiano deasupra patului va învăţa că, pentru a reuşi în viaţă, asemenea idolului său, va trebui să muncească de două ori mai mult pentru aceiaşi bani.
Un miliard de euro clauză de reziliere, iată ceva care, în miez de criză, ne face să visăm! Nu putem decât să sperăm că marele circuit al banilor îl va dezmorţi şi pe cel mic, deci Mitea va putea pleca în Turkmenistan, pe cât mai multe găleţi cu scoici.
Dacă vreo călăreaţă oarecare de circ, firavă şi ofticoasă, ar fi silită cu plesnituri de bici de către un şef nemilos să se învârtească neîntrerupt în manej, luni de-a rândul, în faţa unui public nesăţios, şi să salte pe crupa unei gloabe, făcând bezele şi mlădiindu-se din mijloc, şi dacă acest joc ar continua în vuietul orchestrei şi al ventilatoarelor înspre viitorul cenuşiu ce se deschide necontenit înainte, însoţit de aplauzele care aci se sting, aci izbucnesc iarăşi din palmele ce sunt de fapt nişte ciocane cu abur – poate că atunci un tânăr spectator de la galerie ar coborî în goană pe lunga scară dintre staluri, s-ar repezi în manej şi, în plin cântec al fanfarei ce se adaptează mereu, ar striga: opriţi!
Dar întrucât nu astfel se petrec lucrurile, ci o femeie frumoasă, îmbrăcată în alb şi roşu, ţâşneşte în arenă zburând printre draperiile pe care lachei le trag în lături dinaintea ei, întrucât directorul, căutându-i privirile, îi răsuflă în faţă ca un animal devotat, o saltă grijuliu pe calul vânăt-rotat, de parcă nepoata lui cea mai dragă ar porni într-o călătorie primejdioasă, nu se poate hotărî să dea semnalul pocnind din bici, apoi, printr-un efort de stăpânire de sine, îl dă în fine, după care aleargă pe lângă cal cu gura căscată, urmăreşte cu ochi ageri salturile călăreţei, abia putând înţelege măiestria ei, încearcă s-o avertizeze cu strigăte în englezeşte, îndeamnă la atenţie încordată pe rândaşii care ţin cercurile, iar înainte de marele salto mortale imploră, cu braţele ridicate, orchestra să tacă şi în cele din urmă o ridică pe micuţă de pe calul tremurând, o sărută pe amândoi obrajii şi nicio omagiere din partea publicului nu i se pare îndestulătoare, în timp ce ea, săltându-se în vârful picioarelor şi sprijinindu-se de el, în norul de praf care încă-i înconjoară, întinde braţele în lături şi-şi lasă căpşorul pe spate, vrând să împartă cu tot circul fericirea ei – întrucât astfel se petrec lucrurile, spectatorul de la galerie îşi reazimă faţa de balustradă şi, lăsându-se furat de marşul final ca de un vis greu, plânge fără voie.
Din volumul „Verdictul”, cuprinzând povestiri de Franz Kafka, apărut la Editura pentru Literatură Universală, 1969, în traducerea lui Mihai Isbăşescu.
Mult timp a stat pe o canapea, dorindu-şi ca îngerii să coboare şi să-l ia. Dar nu erau îngeri, doar voci, gânduri şi imagini se năpusteau asupra lui, aruncându-şi fructele dulci-otrăvite peste cîmpul păzit de-o sperietoare înfricoşată.
În 1996, Stuart Baker-Brown a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. Ani la rând, nu a purtat ceas, nici n-a suportat vreunul în preajmă, „simţeam că timpul m-a uitat, că nu am niciun rol în trecut, prezent sau viitor”. Pe străzile Londrei, magazinele se preschimbau sub ochii lui în prăvălii din secole trecute, iar vântul suflând printre frunze îl făcea uneori să plângă în hohote, de teama extratereştrilor care urmau să apară.
În 2001, un nou medicament i-a îmbunătăţit starea şi atunci s-a decis să urce pe vârful Everest, înfruntând nu doar un munte, cel mai înalt, al tuturor, ci şi propria Golgotă. Era, probabil, un tablou ciudat: un om de 160 de kilograme, urmat de doi şerpaşi şi de zeci de năluci, într-o ascensiune ştiută de toţi ca fiind imposibilă.
A făcut o a doua încercare în toamna anului 2008, când, pentru a putea respira, şi-a înjumătăţit doza de medicamente. A văzut zei de piatră încruntându-şi sprâncenele de gheaţă înspre el, un vultur bărbos i-a dat nesfârşite ocoluri şi, stând în cort, la 6.000 de metri, simţea cum leopardul zăpezii îi pândeşte somnul. A urcat, sperând că în vârful acestei lumi toate realităţile – a lui?, a celorlalţi?, a nimănui? – devin una, pe care s-o parcurgă liniştit, rotindu-şi privirea într-un cerc nesfârşit, …
… asemenea cercului pe care secundarul ceasului din bucătăria domnului Baker-Brown îl bate azi cu pasul uniform, al lui, al celorlalţi, al tuturor.
Notă: Tabloul de mai sus îi aparţine lui Stuart şi se intitulează “Muntele Schizofrenia”. Dedesubt este un extras din filmul “A Tale of Two Mountains”, realizat de colegul de expediţie al lui Stuart, Martin Birdland.
Despre Stuart Baker-Brown mai puteţi citi aici, aici, aici şi aici.
Fotografia lui Michael Jackson muribund, în timp ce i se făcea un inutil masaj cardiac, a fost vândută cu 500.000 de dolari. Dar nu faptul că e ultima poză cu Michael în viaţă a determinat preţul imens al pozei, ci moartea care deja se ghicea. „Încă viul” stârneşte mai puţin interes decât „aproape mortul”, deşi, tehnic, sunt acelaşi lucru. (Moment în care risc o glumă, potrivită ca nuca în perete: de ce presa nu a făcut la fel de mare tevatură şi atunci când s-a născut Michael Jackson?).
În media, fiecare zi din viaţă e plină de moarte, care e mulsă de laptele ei negru până la ultimul strop. La Ştirile de la ora 5, bătrâna violată şi ucisă, nu neapărat în această ordine, e deja rubrică zilnică. Pe hotnews.ro, la „clipul zilei” este un colaj „funny” cu scene trucate din mai multe filme, reprezentând oameni călcaţi de autobuz. Zilele trecute, la gsptv, realizatorul şi invitatul analizau hâtri un filmuleţ în care un cascador tocmai îşi pierdea viaţa. Chiar şi la National Geographic şi Discovery, seriile cu dezastre aeriene, asasinate celebre şi crime atroce au audienţele cele mai mari.
Dar ce-a făcut defunctul, ca să fie subiect de ştire? Nimic, în sensul pur al cuvântului, de fapt acum e prima oară în viaţa lui când n-a făcut absolut nimic. „Dumnezeu să-l ierte”? Desigur, dar semenii n-o fac. „Despre morţi numai de bine”? Asta ar fi o discriminare faţă de cei vii. Celui dus trebuie să i se purice de-abia sfârşita existenţă, insistându-se pe amantlâcuri, slăbiciuni şi greşeli, inşi cu care defunctul doar se saluta sunt strânşi în studio să „depene amintiri”, înmormântarea e televizată în întregime, a doua zi imaginea figurii de ceară din coşciugul încă deschis e pe prima pagină a unui ziar, în câteva zile apare şi un fiu ce-i reclamă decedatului paternitatea, mângâierile de care a fost privat şi, desigur, averea.
Acesta e viitorul: moarte şi televiziune, şi nu neapărat pentru că ambele sunt neîndurătoare, ci pentru că în ultimul timp se vând la pachet. Miercuri, în faţa blocului meu s-a petrecut un accident grav de circulaţie. În mulţimea de curioşi erau şi doi tineri (unul avea şapca pe cap şi a păstrat-o aşa), care au făcut acelaşi lucru: şi-au întrerupt convorbirile telefonice numai pentru a filma inutila operaţiune de resuscitare. Nu vi se pare că există o legătură cu cele descrise mai sus?
“ … Chiar la intrare, pe peretele din stânga, primul poster este cel cu echipa Stelei de pe vremea când Dan Petrescu juca în Ghencea. Apoi, urmează echipa naţională, iar pe cuierul din partea opusă alte fotografii şi fanioane. „Soţul meu le-a aşezat în felul acesta şi aşa vor rămâne. Nu vreau să se supere acolo unde e acum”, adaugă mama …”.
Un reportaj la casa părintească a lui Dan Petrescu, pe blogul lui Constantin Piştea.
Politica de confidențialitate Termene și condiții Politica de cookies
