O ţară de judecători

„Cazul Gică Popescu” e una din miile de intrări într-un labirint fără ieşire, în miezul căruia e aşezată o bucăţică de brânză. Ceea ce primim însă cu adevărat, o dată cu acest cadou otrăvit, nu e bucăţica de brânză, ci chiar configuraţia încâlcită care ne desparte de ea. Iată-ne după ce am făcut un pas mititel în direcţia în care teoretic, se află adevărul, crezând că ştim mai mult, fiind de fapt din ce în ce mai departe.

Cea mai sigură metodă de autoprotecţie, peste ani, a Securităţii nu a fost zăvorârea dovezilor sub lacăte groase, ci aruncarea, din când în când, a unui indiciu, aşa cum un urmărit într-o piaţă aglomerată nu trebuie decât să lase în urmă un pumn de monede pentru a scăpa. De aceea în jurământul rostit în faţa instanţei se cere „adevărul, întregul adevăr şi numai adevărul”: o unghie de adevăr poate fi mai rea decât minciuna. Este o inversare a homeopatiei, unde otrava în doze mici ajută la însănătoşire. Aceste adevăruri mititele şi incomplete, spuse cu mare întârziere, devin un fel de leac pervers, care nu numai că nu vindecă, ci şi ajută boala să se eternizeze. Marele succes profesional al Securităţii a fost nu să organizeze reţele complicate de turnători şi colaboratori, ci să ne inducă plăcerea, peste timp, de a colinda prin labirinturile morale, transformând darea unui verdict într-un reflex condiţionat. Nu a dorit, asemenea diavolului, să ne convingă că ea nu există, a dorit şi a reuşit să ne convingă că „adevărul, întregul adevăr şi numai adevărul” nu se poate afla.

Aşadar, nu m-aş concentra asupra lui Gică Popescu, ci asupra noastră, adevăraţii subiecţi ai acestui experiment. În ultimele zile, reacţiile vizavi de chestiune, exprimate în spaţiul public, au fost de la „Ce dacă a turnat? Nu mă interesează!” pînă la „Acum se vede cu adevărat cine e Gică Popescu!”. În unele ziare, redactorii au realizat studii grafologice, ca şi cum unui anestezist i-ar fi suficiente orele petrecute în sala de operaţii pentru a fi capabil să realizeze un transplant. Alţii au adus în discuţie, într-un mod la fel de irelevant, trofeele obţinute de jucător în cariera sa sportivă. Avem „miliţii spirituale” – ce combinaţie nepotrivită de cuvinte! -, aşa cum pe vremuri URSS era „bastionul păcii”, avem instanţe morale şi aproape aproape deloc justiţie, avem foşti urmăriţi deveniţi acum prieteni cu foştii urmăritori, într-o stranie frăţietate ce aminteşte de arca lui Noe. Atunci, oaia şi lupul îşi amânau însă lupta instinctuală în numele supravieţuirii generale. La noi, după douăzeci de ani de mutaţii şi graţie noilor tehnologii de prelucrare a adevărului, deja poartă aceeaşi blană.

Paneth Farkas

„Ping”, spunea mingea la întâlnirea cu lemnul mesei, „pong” replica paleta, aruncând fragila căpăţână de celuloid înapoi peste fileu. Era primul schimb al meciului dintre polonezul Alojzy Ehrlich, numărul 2 mondial, şi românul Paneth Farkas, la CM de tenis de masă, Praga, 1936. „Mai degrabă îmi va pica braţul drept decât să atac”, declarase Ehrlich, „Regele cioplitorilor”, a cărui paletă mare şi grea îi tăia mingii tot entuziasmul. „Pot să rezist”, s-a gândit românul şi, pe măsură ce trecea timpul, mingea se înălţa, fiecare invitându-l pe celălalt să tragă, ambii ştiind însă că a câştiga punctul prin atac ar fi însemnat, de fapt, înfrângerea în războiul nervilor. Şi-au căutat amândoi reverul, cu o răbdare încremenită ce putea să ţină pînă la sfârşitul timpului, până când Ehrlich a fost nevoit să treacă paleta în mâna stângă.

Nici glumele polonezului, nici partida de şah pe care acesta a început-o, cu tabla aşezată pe o masă vecină, nici îmbucăturile acestuia dintr-un cîrnat, nici măcar coaja de banană care a aterizat la un moment dat pe fileu nu l-au extras pe Paneth din actul său migălos. „Cu fiecare minge, Paneth parcă se strângea, asemenea unui robot cocoşat”, a scris unul dintre martorii celui mai lung schimb de mingi din istoria tenisului de masă. Două ore şi douăsprezece minute i-a luat punctului să se nască, răstimp în care mingea a trecut de peste 9.000 de ori peste fileu, iar doi arbitri s-au schimbat, din cauza durerilor de ceafă. Doar o lovitură întâmplătoare a lui Ehrlich cu muchia paletei, care a trimis mingea spre forehand-ul lui Paneth, a încheiat punctul. Apoi, aflând că echipa României se calificase în finală, în urma partidelor de la celelalte mese, românul a pierdut meciul în douăzeci de minute.

Amândoi erau evrei şi au pătimit din acest motiv. Ehrlich a ajuns la Auschwitz, unde a scăpat de duşurile de gazare doar pentru că soldaţii nemţi l-au recunoscut pe marele campion şi i-au cerut să-i înveţe tenis de masă. Paneth a evadat de trei ori din „trenurile morţii”, care aveau aceeaşi destinaţie, întorcându-se acasă, la Cluj, unde şi-a aşteptat inutil familia.

Ehrlich a murit în 1992, iar marţea aceasta, la 92 de ani, antrenorul emerit şi multiplul campion naţional Paneth Farkas s-a stins şi el. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi şi să-i lase să-şi continue meciul.

Notă: prima fotografie îl reprezintă pe Paneth Farkas şi e luată de pe coperta cărţii scrisă de Domnia Sa, „Planeta şi paleta”. Cea de-a doua îl reprezintă pe Alojzy Ehrlich, pe când era jucător activ.

Despre „mingea fără sfârşit” mai puteţi citi aici, aici şi aici.

Zece măsuri pentru scoaterea României din criză

Impozitul pe umbră. Cei care vor fi descoperiţi ca fiind permanent însoţiţi de o siluetă indefinită ce alunecă în urma lor pe trotuare vor fi declaraţi aparţinători ai acesteia şi forţaţi să-i plătească obligaţiile la stat.
Înjumătăţirea pensiilor. Se va face lunar, până la dispariţia acelei categorii sociale care l-a făcut pe preşedinte să declare că suntem “un popor de asistaţi”. În schimb, vor fi angajaţi mai mulţi oameni activi, de genul acelora care în aceste zile schimbă pentru a mia oară bordurile în Bucureşti, după principiul “unul lucrează, opt fumează”.
Închirierea liderilor la summit-uri. Dacă şefii de stat vor o fotografie de grup cu primii bărbaţi ai României, să plătească! Noi am plătit destul. Apoi, ce ţânc european nu şi-ar dori să-l aibă pe premierul român, dotat cu nas roşu şi galoşi cu trei numere mai mari, la petrecerea de împlinire a patru ani?
Taxa pentru autostrăzile neconstruite. Dacă nu poţi merge cu maşina pe ele, asta nu înseamnă că nu există. La ieşirile din fiecare oraş vor fi începute autostrăzi şi instalate aparate de taxat, în cadrul programului “Drumurile de veci ale viitorului”.
Împrumutul guvernului la bănci. Pentru că recentele tranşe luate de la UE şi FMI s-au dus, guvernul va contracta un împrumut imens direct de la băncile străine din România, returnându-le imediat banii, cu rugămintea de a nu-i scoate din ţară.
Acciza pe respiraţie. Consumul de oxigen pe cap de locuitor a atins, se pare, cote alarmante în România. Populaţia va fi încurajată să se abţină de la această practică nesănătoasă, care distruge oxigenul din aer şi duce la creşterea încălzirii globale. Se vor organiza campanii gen “Respiratul e singura ta plăcere?”. Pentru o oră de abţinere de la acest viciu, vei fi premiat cu o garsonieră în zona Bellu, ceea ce va impulsiona şi piaţa imobiliarelor.
Turism. Ministerul de resort va anunţa descoperirea unor izvoare de apă vie la Mamaia, unde jumătatea de litru costă cât kilogramul de aur. Masochiştii din toată lumea vor fi atraşi la Vama Veche, prin programul “Vii miliardar, pleci nudist
Vom retroceda pe zece ani Dobrogea bulgarilor, pentru construirea de hoteluri, apoi o vom lua înapoi.
Introducerea TVA-ului la dăruirea de cadouri, îmbrăţişări, împrumutul unei pompe de bicicletă de la vecin, saluturi, vânzarea de secrete militare.
Intrarea guvernului în grevă. Lipsită de cele mai importante ajutoare ale sale, criza va începe, în sfârşit, să dea înapoi.

Arta veşniciei la Dinamo

Fotbalul românesc are un cult pentru interimari. Fie că e antrenor ori director tehnic, asistent de masor sau responsabil cu presiunea în pneuri a roţilor de la autocar, interimarul e singurul om care poate asigura trăinicia sistemului şi progresul clubului. Titularii postului? Nu, ei vin să rămână definitiv şi pleacă imediat.

E mai puţin important să ai un antrenor bun, care să construiască o echipă, cât un interimar de nădejde, care s-o cârpească. De pildă, Rapidul îl are pe Hizo. La Steaua, e posibil ca Pedrazzini să asigure un provizorat două, prin telefon, mail sau SMS de la Palermo. Niciun club nu a transformat însă perioada de trecere într-o artă a veşniciei ca Dinamo.

Organigrama clubului din Ştefan cel Mare e în sine o enigmă, ca un cub al lui Rubik cu toate pătrăţelele de aceeaşi culoare, o soluţie perfectă în orice conjunctură. Vizual, putem decela doar două niveluri: cei care se bucură în zona băncii de rezerve şi cei care o fac în spatele termopanelor. Mai departe, intrăm în beznă. Puteţi spune, fără să aruncaţi o privire pe foaia de ziar, pentru ce post au concurat Tică Dănilescu şi Ionel Ganea? Pentru ce funcţie e luat în calcul Dinu Gheorghe? Care este poziţia lui Cornel Dinu? La ce drepturi şi îndatoriri renunţă Borcea şi care vor fi noile sale drepturi şi îndatoriri?

În privinţa antrenorilor, un lucru e clar. Andone, Ion Marin, Florin Marin, Rednic, Mulţescu şi alţi câţiva se rotesc între ei, dar la capătul tuturor şirurilor se află Cornel Dinu, care atinge performanţa maximă în domeniu: poate asigura provizoratul oricărui post, de la antrenor spiritual până la manager filosofic. Îmi imaginez că lucrurile se petrec aşa: acţionarii joacă în fiecare dimineaţă „În Oceanul Pacific / a intrat un peşte mic …”, Turcu e păcălit o dată, de două ori, dar până la urmă se prinde şi el că nu poate fi eliminat de fiecare dată. Se ajunge la o concluzie, se ia o decizie, apoi apar fraţii şi zic: „Nu, altfel luăm cu noi jumătate din echipă”.

Atunci, pe fondul „Muzicii apelor” a lui Händel, cerul etajului superior se deschide şi apare Mister, învăluit în aroma fină a spiritului, materializată printr-o butadă referitoare la vizigoţi. Avertizaţi, jucătorii scot din raft cărţile de semiotica degajării şi dicţionarul român-român, care nu au apucat să se prăfuiască, şi se pun pe tocit. Mister ia loc în tribune şi supervizează un antrenament, poate chiar două. Lucrurile încep să se lege. Apare apoi noul antrenor principal, de fapt un mai vechi antrenor principal, şi, o dată cu el, vine şi acea emulaţie atît de necesară pentru motivarea jucătorilor: în faţa unei mai vechi cunoştinţe, băieţii se relaxează. Se mai compune o manea, Cornel Dinu aruncă un avertisment obscur, din lumea principilor protestanţi, dar investitorii, fascinaţi de cele opt victorii la rând, declară că merg pe mâna antrenorului până la moarte.

În alte câteva etape, la primele înfrângeri, toţi cei vaccinaţi cu „injecţia letală” a dinamovismului turbează brusc. Fraţii iau jumătate de echipă, o transferă în China, Ucraina şi Rusia, aducând în loc cealaltă jumătate de echipă, care suferă de dorul de casă. E concediat antrenorul. Se aude „Muzica apelor” …

Sârma la români (dedicaţie pentru Doc)

(…) De aceea sârma joacă un rol deosebit de important în viaţa românului. Un simplu capăt de sârmă ţine loc de toate talentele şi darurile cu care au fost împodobite celelalte naţii. Să nu socotiţi cumva că alţii n-ar folosi deloc sârma şi le-ar lăsa numai românilor onoarea deosebită de a o întrebuinţa în fel şi chip. Ba o folosesc şi alţii, şi încă foarte bine, dar numai în scopuri limitate şi, ca să zic aşa, lesne de prevăzut.

De exemplu, unui şofer neamţ, dacă i se strică maşina aia minunată cu care l-a dăruit Dumnezeu, nu i-ar da prin cap că o poate repara cu o bucăţică de sârmă. Şoferul român însă repede leagă o bucăţică de sârmă la locul potrivit, unde e piesa care nu merge, şi iacătă că maşina a pornit din loc! Cu o bucăţică de sârmă românul repară televizorul, propteşte gardul care stă să cadă, îşi leagă câinele scăpat din lanţ, îndreaptă acoperişul casei ce se prăvale, se scobeşte în dinţi sau în nas, dacă are acolo vreo bubă care să-l necăjească, în sfârşit, orice i s-ar întâmpla, primul lucru pe care românul aleargă să pună mâna este salvatoarea bucăţică de sârmă.

Neamţul, deşi nu-i nici el prost, lasă maşina oprită în drum şi pleacă să caute piesa pe care s-o în locul celei defecte, fără să se gândească nicio clipă că piesa aceea nici n-ar fi necesară dacă dacă ar avea la îndemână o bucăţică de sârmă. Românul însă îndată pricepe despre ce e vorba şi începe a scormoni de jur-împrejur, printre crăpăturile gardului sau prin şanţ, doar-doar o găsi vreun căpeţel de sârmă pe care s-o îndoaie şi s-o pună în locul celei defecte. Până să vină neamţul cu piesa, românul, cu sârma lui, a şi pornit maşina din loc. E drept că, de obicei, nu merge decât puţină vreme, după care trebuie să oprească iar, pentru a înlocui bucăţica de sârmă veche cu o bucăţică de sârmă nouă.

În timp ce maşina neamţului a fost reparată cum se cuvine şi acela îşi vede de treabă, maşina românului s-a umplut de bucăţele de sârmă pe la toate încheieturile, e un mic morman de sârme îndoite – dar minunea e că totuşi merge! Nu ca a neamţului, dar oricum, mai face câţiva metri. Ce-i drept, mai şi stă din când în când, până găseşte şoferul român prin şanţ sau prin crăpăturile gardului căpeţelul de sârmă pe care îl caută cu îndârjire şi înjurând de mama focului. De fapt, mai mult stă decât merge sau mai degrabă merge ca şi cum ar sta, dar, în definitiv, fraţilor, ce pretenţii putem avea de la câteva mici bucăţi de sârmă puse cap la cap?

(fragment din „Simion Liftnicul” – roman cu îngeri şi cu moldoveni – Petru Cimpoeşu, Editura Polirom 2007)

Specia ocrotită

E vremea mitocăniei tolănite în studiourile TV, a biografiilor râncede de golani, developate cu un aer mândru la îndemnul realizatorilor şi însoţite de rânjetul lor încântat, iar această omniprezenţă transformă uneori pielea într-o platoşă groasă ca şoriciul.

E ţara fraţilor şi a verilor, în care erorile umane sunt mitologizate la televizor, în care o arestare te sanctifică, iar o anchetă DNA îţi dă certificat de invulnerabilitate. În fotbalul românesc, bolile sunt întărite prin tratamente de suprafaţă, nu există o piaţă liberă a concurenţei, ci o luptă între tumori pentru lărgirea sferelor de influenţă, în care „ori eşti cu noi, ori împotriva noastră”, în care „îţi distrugem reputaţia, dar nu e nimic personal”. Aici, comisionul îţi oferă nu doar averi considerabile, ci şi garanţia dreptului de veto. Intermediarul este adevăratul stăpân: el poate muta jucători ca pe nişte jetoane de la un club la altul ori să-i umilească pe cei care nu trăiesc în habitatul său natural off-shore.

Căci nu de Sabău e vorba aici, de competenţa, religia sau greşelile acestuia, nici măcar de valoarea sa profesională, ci de această formă malignă de putere care se manifestă violent ori de câte ori teritoriul cucerit prin şantaj şi împărţire de pradă îi este încălcat. Şi nu „Ham miau” ar fi trebuit să titreze Gazeta Sporturilor pe prima pagină, referindu-se la Sabău ca la un „căţeluş-motan”, ci o altă onomatopee. Pentru că eşecul nu este al lui Ioan Ovidiu Sabău: el e doar un om care a zis „Nu”, refuzând să intre în troaca unor vieţuitoare ce au fost declarate specie ocrotită pe micile ecrane.