Sam Langford

350px-Sam_Langford_LOC

Nu-i vedea. Auzea doar vâjâitul coşmarurilor învelite în piele îndreptându-se spre tâmplele sale, dar, de cele mai multe ori, el dădea stingerea în ring. Lumina i-a părăsit ochiul stâng în 1917 şi, cinci ani mai târziu, cataracta i-a lăsat în dreptul numai umbre. În 1924 intra totuşi în sala în care se antrena campionul mondial al greilor, Jack Dempsey, cerând să lupte cu acesta. Avea 41 de ani, 11 kilograme mai puţin decât Jack şi era aproape orb. Dempsey a refuzat, explicând apoi, peste ani: „Singurul om de care m-am temut a fost Sam Langford, pentru că m-ar fi aplatizat”.

Revista Ring, „Biblia boxului”, l-a aşezat pe locul 2 în topul celor mai buni pugilişti ai tuturor timpurilor, după Joe Louis. Avea o deviză simplă – „nu-l lăsa pe ăl’lalt să-ţi facă ce-ar vrea” -, doar 1,7 metri înălţime, dar şi un spate lat de un metru şi braţe incredibil de lungi, la capătul cărora erau montate două bombe ce găseau bărbia adversarului cu uşurinţa cu care fulgerul descoperă metalul.

Intrând în ring în cea de-a opta rundă a unui meci, şi-a ciocnit mănuşile cu adversarul. „Sam, nu-i ultima repriză!”, a spus acesta uimit. „Fiule, pentru tine e”, i-a răspuns Langford şi în câteva secunde s-a ţinut de cuvânt, aşa cum a făcut şi în cazul unui alt oponent, căruia i-a arătat în ring locul unde îl va doborî.  După ce un jurnalist a scris că un adversar de-al lui merita victoria, la revanşă Sam i l-a aruncat, dintr-un pumn, peste corzile ringului, drept în poală: „Ia-ţi campionul!”.

Forţa, îndemânarea şi culoarea pielii l-au transformat într-un paria. Înfrânt în singurul meci de titlu mondial pe care l-a susţinut, i s-a refuzat apoi orice şansă, la orice categorie. A fost silit să lupte de zeci de ori cu boxeri negri, pentru ca albii să fie feriţi de izbitura pumnilor săi, a fost nevoit să se lase învins în ring pentru a avea ce mânca.

„Nu trebuie să-i plângeţi de milă bătrânului Sam”, i-a spus ziaristului care l-a descoperit, cu puţin înainte de a muri, singur, sărac şi orb, într-un azil. „Am purtat peste 600 de lupte şi fiecare din ele a fost o plăcere”.

Astăzi, domeniul SamLangford.com, ani de zile aflat în posesia urmașilor, este de vânzare.

Notă: despre Sam puteţi citi aici, aici şi, de ce nu?, aici.

Tâmpiţi şi filosofi

Votul obligatoriu reprezintă eşecul democraţiei, care şi-ar devora astfel fundamentul principal pe care s-a întemeiat, libertatea individului, întrucât aceasta presupune chiar şi a alege să nu alegi. O democraţie care transformă dreptul în obligaţie se anulează pe sine.

Politicienii noştri nu vor numai puterea, ci şi legitimarea adusă de o prezenţă cât mai consistentă la vot. Ei ştiu că absenteismul la urne nu e o ruşine pentru electorat, ci pentru candidaţi, de aceea vor să se ascundă ca gunoiul sub preş în spatele votului obligatoriu. Astfel, nu e de mirare că un politician propune această măsură, cât faptul că domnul Andrei Pleşu o susţine.

“Cred că nervii sunt mai buni decât lehamitea, că îndeplinirea unei obligaţii antipatice e mai utilă decât satisfacţia unei libertăţi fără reguli. (…) Apologeţii facultativului trăiesc într-o utopie a nedeterminării: din «convingerea» că pot face orice (dacă vor), ei deduc, adesea, voluptatea de a nu face nimic. Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui Mitică. Un pic de legiferare n-are cum să-i strice”, scrie domnul Pleşu în “Dilema veche”.

Antipatic nu e însă gestul în sine, pentru că nu lenea şi dezinteresul ţin marea parte a electoratului departe de secţiile de vot, ci lipsa unei alternative politice reale, dureros şi continuu resimţită. Nu putem transforma gestul nesilit de a învesti o persoană sau un grup să ne reprezinte într-unul mecanic şi calp, ce trebuie făcut mai ales de ruşinea Europei. Votul meu – pe care l-am anulat ştampilându-i, ce crudă ironie!, pe toţi cei pe care nu doream să-i aleg – este extras dintr-un sentiment cel puţin la fel de profund ca siguranţa celui care a votat pentru un anume candidat. Vorbesc de durerea de a fi obligat de întreaga actuală clasă politică să renunţ la părticica mea de decizie, aşa cum, în vechime, oamenii preferau să-şi ardă gospodăria decât să o lase pe mâna năvălitorilor, pentru  a nu ajuta cuceririi lor.

Dacă aceşti oameni care n-au fost la urne ar găsi o singură alternativă, o singură speranţă, pe eşichierul politic, ar face cozi la centrele de votare. Împotriva ascensiunii managerilor transhumanţei sau a fiicelor de taţi nu trebuie luptat obligându-l pe om să meargă la vot, pentru că nu dictatura e panaceul unei alte forme posibile de dictatură, ci întemeind un sistem care să-l ajute să vadă limpede.

Iar acest lucru se leagă cumva de înlocuirea nefericită a cuvântului „tâmpit” cu „filosof” din discursul prezidenţial. Între cele două categorii există, în opinia mea, diferenţe care ţin mai ales de o anume datorie neîmplinită. Spre deosebire de „tâmpiţi”, „filosofii” sunt oameni cu o mai mică dorinţă de acţiune, dar cu darul de a separa cu mai multă limpezime binele de rău. În antichitate, participau activ la viaţa cetăţii, acum îi regăsim împrăştiaţi în diversele organe cangrenate ale organismului politic, în institute, fundaţii, coloane de ziar. ”Filosofii” ar fi trebuit să-i înveţe pe „tâmpiţi” nu cum trebuie să gândească, ci că, pentru a face această operaţiune, trebuie mai întâi să-şi pună întrebări. Ar fi trebuit să-i îndemne să-şi cucerească şi să-şi asume libertatea, nu să aprobe prinderea lor cu arcanul şi încolonarea spre secţiile de vot. Ar fi trebuit să fie nişte antrenori ai spiritului social, vertebrele unei societăţi civile care să nu se încline către o parte sau alta, care să ofere platforma pe care să se poată dezvolta carnea civilizaţiei, adevăratul pluralism politic, nu această diversiune care, în România, presupune să alegi între mai multe metode de sinucidere.

Absenteismul la urne e şi urmarea atitudinii „filosofilor” care şi-au exersat libertatea, alegând să se retragă în turnuri de fildeş. Obligativitatea votului, susţinută de domnul Pleşu, este ceva cinic şi nedrept, aşa cum cinic şi nedrept ar fi, de pildă, să i se reproşeze domnului Pleşu că a preferat tărâmul imaterial al îngerilor, unde binele e atât de lesne decantabil de rău, sau pe cel vegetal al cărţilor, în detrimentul mult mai terestrei, riscantei, dificilei, dar şi mai eficientei acţiuni politice.

Notă: alte reacţii pe această temă aici.

Ţara fără sport

Născut cândva din dorinţa de a-l depăşi pe celălalt, ţinând cont de coduri scrise şi nescrise, sportul a devenit azi, în România, nevoia de a-l pocni pe adversar şi, mai ales, de a fi prezentat la televizor şi în ziare ca un învingător.

Preşedintele ţării declară că „Fără intervenţia DNA din acest sfîrşit de campionat, Unirea nu ar fi luat titlul”. Iată cum corectitudinea apare în discursul primului om din stat nu ca o condiţie necesară, de neocolit, pentru organizarea unei competiţii sportive, ci doar ca o consecinţă, o întâmplare fericită, pentru care, subtextul e limpede, ar trebui să-i mulţumim mai ales Domniei Sale. Într-o lume normală, declaraţia lui Băsescu ar fi fost o insultă pentru oamenii Unirii Urziceni. La noi, este jumătatea tristă a unui adevăr.

Şi iată o nouă dovadă de orbire colectivă. Campionatul s-a terminat miercurea trecută, însă numai joi am aflat ordinea finală din clasament. Cel puţin aşa credeam, întrucât, după o săptămână, încă nu ştim dacă FC Argeş va fi retrogradată sau nu. Este normal? Nu. Ceea ce ni se prezintă ca fiind acţiunea braţului lung şi drept al legii este, de fapt, o paralizie a sistemului, care doreşte să ne facă să credem că poate acţiona în timp ce stă cu mâinile în sân. Ce s-ar întîmpla dacă ancheta DNA în cazul Penescu ar dura zece ani? Am ţine campionatul pe „hold” toată această perioadă?

În acest vălmăşag de amânări, în miezul acestui simulacru colectiv de justiţie sportivă, exact ideea de sport a dispărut. Toate graniţele sunt traversate constant, întrucât încălcarea legii a devenit noua lege. La noi, întâi au înflorit patima şi interesul, care au ucis aproape instantaneu plăcerea, e ca şi cum ai deveni alcoolic fără ca măcar să parcurgi etapa în care apreciezi gustul unei băuturi bune. În aceste condiţii, într-o ţară părăsită de norme şi de oameni care să le apere, publicul e practic invitat pe scenă să-i bumbăcească pe sportivi şi să le ia locul. Când suporterii năvălesc pe teren, poate că nu dorinţa de a protesta sau de a lovi îi mână în primul rând acolo, cât mai degrabă nevoia de a fi la televizor, teatrul de operaţiuni al celor invulnerabili. Acolo s-au născut personaje ca Becali şi Borcea, acolo şi-au demonstrat rezistenţa în faţa legilor, acolo şi-au clădit mirajul din vorbe multe şi proaste, aşadar acolo e sanctuarul unde orice fărădelege se iartă.

 Mai sunt câteva săptămîni de eforturi mediatice, până când vom avea şansa să ştim măcar numele campionilor politici, iar DNA se va putea retrage ca o mâţă grasă şi leneşă, care nu a prins nici un şoricel, dar care a descoperit rezervele de hrană concentrată.

Bobby Orr

Traversa patinoarul cu graţia şi forţa pârâiaşului care-şi croieşte drum printre bolovani şi rădăcini, pierzându-şi adversarii într-un menuet ale cărui ritm şi mişcări el le stabilea. Crea senzaţia că se născuse şi crescuse pe gheaţă, iar ceilalţi făceau de-abia atunci primii paşi pe suprafaţa ei înşelătoare.

bobby-orr-51

Robert Gordon Orr a dăruit hocheiului acea latură senzuală fără de care acesta nu ar fi un sport cu adevărat bărbătesc, aşa cum o vioară, pentru a zămisli un sunet pur, are neapărată nevoie de o formă feminină. Un coechipier povestea cum, în miezul unei astfel de năvale, Bobby şi-a pierdut mănuşa, după care, controlând în continuare pucul cu crosa, şi-a curbat la maximum traiectoria şi a recuperat-o – ca şi cum important nu ar fi fost golul, ci integritatea gestului şi a fiinţei din care acesta ia naştere – şi a înscris. Mânuia crosa cu uşurinţa cu care noi folosim lingura pentru a scoate o rondea de morcov din supă. Pucul circula şi pe sub gheaţă, pentru că uneori îl vedeai pe Bobby, la capătul unei volute, cu spatele la poartă, iar plasa se scutura inexplicabil, ca-n acea scamatorie prin care copiilor li se extrage moneda din ureche.

Da, se juca pe gheaţă în toate modurile posibile, atingând deseori forma de sinceritate supremă a jocului: bătaia. În doar 8 ani de carieră în NHL, s-a bătut mai mult decât legendarii Howe, Gretzky şi Lemieux la un loc, căci, „credeţi-mă, nu era unul care să dea când şi când, între respiraţii, se bătea cu ambele braţe, cu tot corpul”, după cum spunea unul dintre foştii săi adversari.

În această risipire continuă, ceva trebuia să cedeze. În cazul lui, au fost genunchii şi, în 1978, la numai 30 de ani, dobândind trista inutilitate a unei flori cu tulpina frântă, care-şi conţine încă parfumul şi puterea de seducţie, dar e incapabilă să mai stea dreaptă în vază, s-a retras.

Nota 1: despre Bobby Orr mai puteţi citi aici, aici sau aici.

Nota 2: Fotografia, considerată drept cea mai cunoscută din istoria hocheiului, îi aparţine lui Ray Lussier. Redă momentul golului decisiv înscris de plutitorul Orr, în meciul dintre Boston Bruins (echipa la care juca Orr) şi Saint Louis Blues, din finala Cupei Stanley, 1970.

Aproape gata

Aşadar, Unirea este campioană, CFR, Vaslui şi Steaua merg în Europa League. Aşteptăm verdictul TAS pentru a vedea care dintre Dinamo şi Timişoara va merge direct în Europa League şi care o va lua pe ruta ocolitoare :D .