„Băiatu’ lu’ tata”

Naţionala nu aştepta un Darth Vader, un salvator de neam, un ctitor de bisericuţe sau un autor de declaraţii ironice, ci un om normal.

Ultimul interviu al lui Gabriel Tamaş explică, într-un fel, sfârşitul de campionat. Problema nu constă în faptul că fotbalistul ar fi băut ţuică înaintea meciului cu Poli Iaşi, ci mai degrabă în liniştea jignită cu care explică felul în care nedreptăţile vieţii se abat doar asupra lui.

Deseori, jucătorul român e un om aflat într-o gară, care fumează o ţigară în timp ce trenul lui pleacă încet, iar el mai trage cîteva fumuri gândindu-se că poate oricând sări într-unul dintre vagoane, până cînd ultimul vagon trece deja pe lângă el cu o viteză deja considerabilă şi de-abia atunci, eventual, omul nostru îşi aruncă ţigara şi începe să fugă. Cînd te trezeşti într-o dimineaţă şi sesizezi, de-abia atunci, că nu mai poţi ajunge la antrenamentul echipei, înseamnă nu doar că ai pierdut un tren, ci că doar întâmplarea te va mai face să ajungi la timp în gară, când bioritmul tău se va potrivi, în mod norocos, cu „Mersul trenurilor”.

Unde am mai văzut acelaşi aer amar de demnitate ultragiată, materializat în declaraţii ironice oferite camerelor de luat vederi? Acum câteva săptămîni, la Mircea Rednic, când a explicat de ce el n-avea nici o şansă de a deveni selecţioner în faţa „băiatului lui tata”. Aici nu e vorba însă de filiaţie, ci de obişnuinţa, în cazul lui Rednic, de a căuta scuze înaintea soluţiilor şi de a lua măsuri când este prea târziu, model comportamental care li se transferă şi celor din subordine.

Un creator îşi va modela întotdeauna opera, indiferent că este un ulcior sau o echipă de fotbal, după chipul şi asemănarea sa. Naţionala lui Piţurcă devenise speculativă, cinică şi tristă, singurul lucru pe care-l mai aşteptam de la ea era să încerce de câteva ori să nimerească beregata adversarului, după care să se retragă în întunecimile careului propriu. Dinamo a avut titlul în buzunar, până când antrenorul n-a mai fost capabil, după excelenta partidă câştigată în faţa Rapidului, să-şi adune echipa pe terenul de joc. E oare o întâmplare că o grupare construită din intrigi de tip bizantin s-a fărâmat, distrusă exact de forţele care ar fi trebuit să o păstreze intactă?

Naţionala nu aştepta un Darth Vader, un salvator de neam, un ctitor de bisericuţe sau un autor de declaraţii ironice, ci un om normal, gen greu de găsit zilele acestea în România, un individ care să vrea să-şi facă meseria. Selecţionata condusă de Răzvan Lucescu va pierde meciuri şi, probabil, calificări. De un lucru sunt însă convins: mereu va fi formată din 11 oameni capabili şi dornici să joace fotbal. Şi nu partida cu Lituania mă face să afirm acest lucru, nici moştenirea genetică a lui Mircea Lucescu, ci, în primul rând, meciurile Braşovului.

Tibi

Primul meci din “perioada Răzvan Lucescu” alungă acea senzaţie pe care fostul selecţioner ne-a lăsat-o: că în România s-au terminat variantele şi că titularii – cu excepţia, când şi când, a unui implant – sunt bătuţi în cuie.

Schimbarea cea mai importantă e însă cea din zona închizătorilor, unde a revenit Tibi Ghioane, mult timp ţinut în mod nedrept în afara circuitului echipei naţionale din cauze obscure, fostul selecţioner preferând varianta dansului chinuit al lui Ovidiu Petre sau reconvertirea lui Chivu pe un post care nu-i convine. E posibil să mă înşel, însă în spatele acestui 4-4-2 folosit de Răzvan se ascunde uneori ideea acelui 4-1-4-1 fabulos al Spaniei, cu un singur închizător şi patru mijlocaşi dinamici. Este o partitură dificilă pe care Ghioane, cel mai bun jucător al partidei cu Lituania, e însă capabil să o susţină.

Am văzut dublare promptă, deplasare în teren, relaţii de joc formate neaşteptat de repede şi, mai ales, presing făcut de trei sau de patru jucători. Cei unsprezece titulari, veniţi de la unsprezece echipe diferite, au oglindit de data aceasta nu interesele vreunui agent de jucători ori fixaţia unui antrenor, ci şansa de a merge mai departe a unei selecţionate naţionale.

Însămânţaţi lanurile pe care noi le-am pârjolit!

Îngrijorarea lui Mircea Sandu legată de viitorul fotbalului românesc seamănă cu preocuparea partidelor politice faţă de situaţia învăţămîntului sau cu interesul brusc al presei sportive pentru Sorana Cârstea. Ceva neglijat anterior până la ignorare totală devine peste noapte miză naţională.

Începând cu sezonul care bate deja la uşă, un club din Liga 1 va fi obligat să aibă, la fiecare meci, opt jucători români trecuţi pe foaia de joc. Astfel, ce nu a făcut FRF timp de douăzeci de ani, ba mai mult, ceea ce a distrus în mod constant timp de douăzeci de ani devine acum punct important în programul de acţiune. Mircea Sandu a pârjolit recoltele când nu veneau invadatorii şi se apucă de reconstrucţie de ochii lumii, silindu-i pe alţii să însămânţeze rapid solul ars de el.

Protecţionismul este o soluţie, dar ultima, cea a disperării, ce denotă tocmai criza unui sistem care în trecut nu a ştiut ce să facă pentru a fi competitiv. Situaţia seamănă cu taxa auto de primă înmatriculare, când, pentru a-l descuraja pe om să-şi ia o maşină bună la un preţ bun, s-a dat o lege care încălca o sumedenie de drepturi constituţionale. Nicio măsură nu se ia azi pentru a se aplica de mâine: li se lasă celor afectaţi timp de adaptare.

Este un lucru pe care orice manager de companie  îl ştie, că planurile de dezvoltare se fac pe câţiva ani. Din acest motiv, preşedintele lui CFR Cluj are toate motivele să fie deranjat de hotărârea Comitetului Executiv al FRF: după ce şi-a făcut o strategie bazată pe jucători străini, care i-a adus un titlu de campioană şi o participare meritorie în Liga Campionilor, află acum că în foarte scurt timp trebuie să renunţe la mulţi dintre jucătorii pe baza cărora şi-a gândit strategia. Dacă FRF ar fi gândit în mod constructiv şi nu doar din grija de a-şi asigura o imagine, ar fi aplicat legea cu începere din sezonul 2010/2011.

Sunt de acord că patronii de cluburi trebuie încurajaţi să dezvolte centre de copii şi juniori, să realizeze şi investiţii pe termen lung. Să nu uităm însă că ei respectă, vrând nevrând, legea pieţei: cât timp este mai eficient să cumperi un jucător de afară decât unul român, vor lua de afară. Şi aici trebuie reamintit un lucru important: dacă nu există în acest moment mulţi jucători români tineri ofertanţi pentru cluburile din România, „meritul” principal îl deţine Federaţia Română de Fotbal.

Ca şi în cazul noului stadion naţional, forul conducător a luat din „a conduce” doar partea decizională, uitându-le în mod constant pe cele care presupun responsabilitatea acţiunilor şi dezvoltarea unui mediu liber concurenţial. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, în curând singurul domeniu în care va funcţiona piaţa liberă va rămâne accesul egal şi neîngrădit la numerele de telefon ale arbitrilor.