Andy Bowen

bowen_andy1Au început pe 6 aprilie 1893, la 21:24, în clubul Olimpic din New Orleans, luptându-se după regulile celui de-al nouălea marchiz de Queensberry, care introdusese mănuşile în box, separându-l de bătaie. Erau „Texas” Jack Burke, 60,3 kilograme de voinţă pură din Galveston, şi Andy Bowen, boxerul local înconjurat de enigma propriei rase, despre care nu s-a ştiut niciodată dacă era alb sau negru, pentru că adevărul pe care pielea fiecărui om îl strigă în cazul lui era ceva incert, ca un steag pe care nu se află nimic şi care totuşi flutură în văzul tuturor.

În primele 14 reprize, s-au lovit năprasnic, pedepsindu-se reciproc pentru îndrăzneala de a exista în acelaşi spaţiu, pe care numai unul trebuia să-l părăsească în picioare. La auzul gongului, porneau unul către celălalt ca două piese dintr-un orologiu de turn, împinşi de obligaţia veche şi inexplicabilă conţinută în măruntaiele lor de a se întâlni într-un loc anume şi de a se lovi. Apoi, pe măsură ce timpul trecea, croşeele, upercuturile şi directele au început să sece. La ora 3 din noapte,  Bowen avea o încheietură scrântită, Burke fracturi în ambele braţe. În ultimele reprize nu s-a mai putut puncta nimic: cei doi se târau până în centrul ringului, înfruntând fiecare nu atât adversarul, cât propriile dureri.

La 04:43, după 7 ore şi 19 minute, 110 reprize de box, doar ochii mai luptau din ei. Bowen şi Burke au rămas ţintuiţi pe scăunele, cu braţele răstignite pe unghiul drept al corzilor, iar meciul ce trebuia să ofere campionul mondial al categoriei uşoare s-a terminat nedecis.

Patru lupte şi un an mai târziu, într-un club de box aflat câteva străzi mai încolo, Andy Bowen avea să primească un pumn şi, într-o secundă, la contactul cu lemnul dur al scenei, steagul a coborât definitiv în bernă. 

Soon, One Morning: The Last Stand of Andy Bowen

(poezie din volumul “How the war in the streets is won”, de Gerald Lyn Early) 

“There was this sound like running milk,

Thick and white, cascading

On the ground in splashes, mixing

With the dirt and and turning dirty itself.

He thought it was like a kind of fallen light, falling

From some secret height in his mind, a failing light. Out.

Out it was. Out it was like that. But it was not light at all,

Just something like light: a running stream of milk,

Flowing in a wave like the arm of Buddy Bolden in a white suit,

An arm waiving to a crowd, a blurred arm, milky and rich

And running like white paint wet upon a picture or a fence.

He had fallen so quickly, dropped, that he was blinded by the white milk,

As if weakness were to be the only and final testament of his strength.

Beyong his fingers he sensed the bruised fruit upon the ground, pulpy things.

Blood popped from his ears, forming bubbles on his neck: more milk,

He thought, all the milk in me is coming out, falling from my fallen self.

And when someone over him called his name, he opened his eyes, astonished,

Betraying the rapture of seeing savannahs, the glowing milk of beatitude

Running like some endless sap over some endless land.

Such looking, he thought in his last thought, such looking,

I must get up again to get hit again to fall again to have the vision;

While the others stood over him, amazed completely by the wise eyes of the dead”.

Notă: despre Andy Bowen şi cel mai lung meci din istoria boxului cu mănuşi puteţi citi mai multe aici, aici şi aici.

Abdicarea Mihaelei I de România

Modurile de comunicare cu poporul ale Mihaelei Rădulescu acoperă deja o paletă largă, de la anunţuri televizate până la panouri publicitare şi scrisori deschise. Lipsesc, deocamdată, SMS-urile promoţionale, e-mailurile în masă, proclamaţia radiodifuzată şi avionul care să scrie pe cerul patriei „Români, Mihaela vă părăseşte”.

Există însă gesturi intime, cărora spulberarea tainei le anulează sensul. Se întâmplă atunci când autorul unei donaţii îşi face public gestul umanitar ori când lasă în mod ironic drept moştenire o societate de binefacere. La fel, trâmbiţarea retragerii după ce ai reclamat discreţie şi oferirea de explicaţii publice pe care nimeni nu le-a cerut reprezintă evidente contradicţii în termeni.

Ciudat este faptul că toate depeşele (n.a. aveţi aici Scrisoarea a II-a şi Scrisoarea a III-a) conţin descrieri – patetice, dar periculos de exacte – ale copilului ce trebuie protejat, aşezat astfel ca o pavăză între mamă şi „atacatori”. Din epistolar aflăm rapid cine reprezintă „binele” şi care sunt „răii”, astfel încât cititorul să fie scutit de efortul filtrării raţionale a argumentelor şi să se poziţioneze emoţional cât mai grabnic. Toţi foştii soţi au greşit: prin violenţă conjugală, prin încercarea deposedării de numele preluat în urma căsătoriei sau chiar prin faptul că au apelat la lupta în justiţie, victima niciodată. Repetarea obsesivă a substantivelor „femeie” şi „copil” reprezintă o sugestie că, sub o formă sau alta, toate congenerele sunt pândite de acelaşi pericol potenţial şi doar întâmplarea a ales-o pe ea, pe Mihaela, să fie purtătoarea de cuvânt a categoriilor oprimate, veşnica pradă a masculilor alfa.

De fapt, Mihaela Rădulescu creează mereu tabere: bărbaţi contra femei, străinii împotriva românilor, paparazzi versus persoane publice, vedete încărcate de simţ moral contra „bahmuţence”, apoi, după intersecţia tuturor mulţimilor discriminate, rămâne doar ea. Este o splendidă dovadă de manipulare, care nu înseamnă să ascunzi tot adevărul, ci doar partea care nu-ţi convine, abătând atenţia nu hăt departe, ci puţin pe lângă miezul problemei. Evident, Mihaela Rădulescu are de multe ori dreptate, mai ales când spune că presa nu este ceea ce ar trebui, însă adevărul cuprins în discursul ei este devorat de generalizări, şantaj emoţional şi injurii.

Alegerea locului acestui autoexil e însă o lovitură de maestru. În mitologia urbană, Monaco deţine toate atributele sanctuarului (o suprafaţă redusă, sub 2 kilometri pătraţi, rezervată unei elite, scutită până şi de povara taxelor fiscale). Acolo, în Edenul repopulat pe criterii de nobleţe – deşi, în realitate, Monaco e cu totul altfel -, mama şi copilul se vor pierde într-o anonimitate de lux printre persoane de aceleaşi rang şi avere, regretaţi de lumea comună de acasă.

Evident, putea fi un sat de pescari din Norvegia ori un puternic centru universitar din Austria. În astfel de locuri ar fi existat, pe lângă oportunitatea copilului de a creşte liniştit, şi posibilitatea ca mama să se maturizeze, împăcându-se nu cu ziariştii de scandal, soţii trădători ori elveţienii cotropitori, ci în primul rând cu ea însăşi.

Mihaela Rădulescu face deseori apel, prin nuanţe, la o imagine aristocratică, de regină media. Se referă la ea însăşi la persoana a treia – o prelungire stranie a pluralului de majestate -, se retrage într-un principat, cu „spatele drept”, după ce a patronat acţiuni de binefacere, ca o suverană vizitând răniţii din linia întâi. Principalul atribut al regalităţii e însă capacitatea de a te adapta la orice situaţie, păstrându-ţi în acelaşi timp ţinuta morală şi principiile. Un suveran urcă la fel treptele spre încoronare sau către eşafod, nu abdică suduind, fără să-şi asume consecinţele propriilor decizii.

E poate diferenţa dintre monarhul adevărat şi liderul popular creat de criteriul cinic, dar democratic, al audienţei TV, în fapt un sistem de vot cu ajutorul telecomenzii. Întrupată din pixeli, asemenea celor care îi iau locul, reprezentând cândva şi ea un pas înapoi după anumite standarde, Mihaela Rădulescu a ajuns la sfârşitul unui ciclu electoral. De aceea, Monaco e poate soluţia cea mai bună pentru toată lumea.

Uneaua Buziceni

Nici nu mai contează dacă zvonul fuziunii dintre Steaua şi Unirea se va dovedi adevărat sau fals, ci faptul că o asemenea posibilitate deja nu mai miră pe nimeni. Gigi ar şterge în mod onorabil o datorie, ar pune la bătaie stadionul, palmaresul şi istoria Stelei, plus câţiva jucători, dar grosul echipei, aşa e corect!, va fi asigurat de lider, împreună cu antrenorul şi managerul. De o asemenea anomalie se vorbeşte în termeni de fezabilitate, de parcă ar fi vorba de un joint venture între un producător de piuliţe şi unul de şuruburi.

Aţi remarcat? Prima întrebare care s-a pus a fost nu dacă e normal să se întâmple aşa ceva, ci dacă FIFA şi UEFA vor fi de acord. Odată rezolvată această problemă, fuziunea ar putea interveni oricând, chiar şi în timpul meciului direct, după care juriştii lui Dragomir vor da un scurt comunicat, explicând de ce nu e anormal ca 22 de jucători să atace aceeaşi poartă. Ai intrat la cabine pe un loc dezamăgitor? Nu-i nimic, poţi reveni pe gazon campioană, după o absorbţie rapidă la vestiar.

Aici se poate întâmpla orice, mai ales în ultimele etape, când începe sezonul semioficial de împerechere a echipelor. Decît să-ţi laşi jucătorii să caute poarta inutil, mai bine cauţi portiţa din regulament. Fotbalul românesc este într-un fel de Ev Mediu al sportului, cu mezalianţe şi trădări, cruciade şi chiar dinastii. Aşadar, în minutul 79 al unei bătălii ne putem trezi cu o mână de voinici de la o terţă echipă năvălind pe gazon să-şi ajute aliata, în numele acordului semnat la Pipera. Nici nu mai e nevoie de valize. Se poate organiza o tombolă în spatele porţii, cu câştiguri în bani, case, maşini şi terenuri pentru apărătorii adverşi, iar dacă mingea nu va intra în poartă, poate chiar arbitrul adus cu sacrificii din creierii Alpilor va sări la cap, susţinut de asistenţii din Andorra.

De aceea avem formaţii sublimate, dizolvate ca zahărul în ceai, desfăcute în bucăţi ca nişte automobile furate, privatizate fraudulos, înstrăinate, traficate, cu nume desprinse parcă din codurile radiotelegrafiştilor, din care mai lipseşte doar anul naşterii patronului, codul său numeric personal şi iniţiala tatălui. De aceea avem cluburi căzute în dizgraţia “familiei regale” şi urmărite de pericolul excomunicării. De aceea avem puţin fotbal şi mult circ, cu numere variate, dispariţii misterioase de puncte, numere de levitaţie deasupra legii, investitori tăiaţi cu fierăstrăul în camera întunecată a DNA, reveniţi apoi întregi şi nevătămaţi, dresuri de arbitri şi clovni dansatori.

Pentru că morala sportului a fost avortată şi aruncată la tomberon, iar oamenii de fotbal se întreabă numai dacă e bine închis capacul.

Să filmezi momentele speciale din viaţa ta?

Urna amintirilor

de Adrian Georgescu

Momentele frumoase ale vieţii sunt astfel tocmai pentru apar într-un mod imprevizibil, nu le programezi ca pe o vizită la dentist. De aceea li se spune “clipe de neuitat”: au forţă pentru că sunt irepetabile, a încerca să le multiplici înseamnă deja a le sărăci.

Iată, curcubeul se arcuieşte pe cer, iar tu, în loc să te laşi impregnat de frumuseţea aceea inexplicabilă, te precipiţi după camera portabilă, încadrezi minunea într-un pătrat care o diminuează şi te apropii de piciorul podului de lumină cu ajutorul mincinos al zoom-ului, încercând să-i storci inefabilul. Cât ai pierdut şi cât ai câştigat? Şi în ce măsură poţi retrăi mai târziu ceva ce, de fapt, n-ai trăit, fiind prea ocupat cu depunerea la banca de amintiri?

Eu cred că fiecare moment de fericire este de unică folosinţă. Cel mult îi putem smulge folia de plastic care-l acoperă, aşa cum procedăm cu fiecare obiect cumpărat, numai că în cazul amintirilor păstrăm doar folia. Cel mai bun loc în care să-ţi înregistrezi viaţa este propria memorie, plus câteva poze, ca nişte indicii vagi pe traseul călătoriei spre începutul zilelor. Recompunerea în cele mai mici amănunte distruge magia, pentru că amintirile trăiesc tocmai din acele lacune împotriva cărora luptă.

Şi ce cuvinte sugestive descriu acest procedeu! “To capture”, în engleză, sau “immortaliser”, în franceză. Adică, să faci tot posibilul să închizi frânturi de viaţă într-o cutiuţă şi până la urmă să obţii doar un pic de moarte.

Martori peste timp

de Elena Georgescu

Filmarea momentelor fericite din viaţă ne permite, fie şi pentru câteva minute, chiar şi într-un mod supus artificialului, să inversăm sensul trecerii timpului.

Nimeni nu-şi înregistrează nunta, botezul copilului sau o excursie pentru a le retrăi în sensul propriu al cuvântului, ca în peliculele SF în care oamenii plonjează într-o realitate virtuală. Rolul acestor înregistrări video este de a păstra şi de a recupera ceva din ce am fost. {i nu doar pentru noi, ci şi pentru cei ce vin după noi. Eu mi-aş dori să existe înregistrări video de la nunta părinţilor mei, să le văd mişcările şi privirile, gesturile de tandreţe care au constituit punctele de plecare ale vieţii mele. Dacă le-am avea, am înţelege poate mai mult din ceea ce suntem.

Lăsăm moştenire nu doar bunuri sau bani, ci şi ceva din noi înşine. Gândiţi-vă la bunicii pe care nu-i mai aveţi, a căror amintire se destramă o dată cu trecerea timpului, strânşi într-o poză ovală îngălbenită. Nu aţi vrea să ştiţi despre ei mai multe decât data naşterii şi a dispariţiei? La fel vor dori şi nepoţii noştri, regretând, când le va veni vremea, că nu au cum.

În spatele acestui “Trăieşte clipa” împins până la extrem pe care-l susţine soţul meu nu se află decât teama de îmbătrânire şi de moarte, de faptul că acele copii ale noastre vor rămâne tinere chiar şi atunci când noi vom fi dispărut. Dacă însă toţi am fugi de noi înşine ca de nişte stafii, ce singuri am ajunge până la urmă să fim!