Ruşinea Stelei

Prea mult timp anexa de imagine a unui om consumat, Steaua a sfârşit prin a dobândi, ca o haină purtată zi de zi, forma stăpânului. Îmi amintesc partide palpitante jucate de Gaz Metan, CSU Otopeni sau Gloria Buzău, echipe retrogradabile, dar nu ţin minte care a fost ultima fază de fotbal oferită de Steaua, nu o centrare către o ţeastă răzleaţă din careu, ci o succesiune de atingeri ale mingii care să-ţi extragă o exclamaţie din piept şi să-ţi amintească de ce te uiţi la acest sport.

Poate că nu înfrângerea şi retrogradarea sunt marile eşecuri ale sportului, ci abandonarea dorinţei de a fi cel mai bun. Jucătorii au oferit senzaţia unor călători al căror autobuz s-a stricat, nevoiţi fiind să coboare şi să împingă sub supravegherea şoferului. Ştiţi însă cum e în astfel de cazuri, când nu ţii neapărat să ajungi undeva: te ascunzi în spatele strădaniei celorlalţi, mimând efortul, te gîndeşti că imboldul umărului tău oricum nu prea contează şi că, dacă apeşi prea tare, rişti să ţi se impute vreun detaliu desprins din caroserie. A rezultat o echipă de mijlocul clasamentului, nici trăgând la titlu, dar nici ameninţată de retrogradare, un actor de fundal distribuit în rol principal, care-şi spune replica monoton, apoi pleacă la o ciorbă. În cazul în care memoria colectivă va păstra o imagine din această perioadă nefericită a Stelei, nu va fi vreo grimasă de frustrare de după o ratare, ci veşnica aranjare a bentiţei deasupra unei priviri goale.

Dacă s-ar scoate trofeele din recent inauguratul muzeu şi s-ar aşeza pe gazon, îmbrăcate în tricouri, tot ar fi şanse să joace mai bine, pentru că şi în piepturile de tinichea se mai păstrează urma unui ecou.

O mică inadvertenţă

Râsul sardonic al lui Caragiale ne urmăreşte încă. După ce au încurcat personajele “Ghiţă Niţescu” şi “Niţă Ghiţescu” din povestirea “Triumful talentului” cum nici măcar autorul nu s-a gândit vreodată, eminenţele cenuşii (cu accent pe “u”) din învăţământul românesc au confundat două armate, urmând ca la următoarea probă să trimită spre sălile de clasă, în plic sigilat, cine ştie ce scrisoare pierdută. Episodul vine după ce, în anii precedenţi, subiectele circulau pe Internet încă dinaintea examenelor şi după scandalul reducerii numărului de ore de sport. Vom ajunge, probabil, în situaţia în care Marian Vanghelie, ctitorul învăţământului românesc modern şi adevăratul fiu al lui Spiru Haret, va garanta nu doar pentru Ecaterina Andronescu, ci şi pentru Ecaterina Teodoroiu, valoarea lui “pi” sau numărul de ani dintr-un secol.

Cristian Mirescu, directorul Centrului Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar, a denumit greşeala “o mică inadvertenţă”, oferind un titlu perfect pentru o schiţă a lui Caragiale. O doamnă profesoară susţinea chiar că “erata a însemnat un lucru pozitiv, iar subiectul se putea rezolva foarte uşor prin deducţie”, ceea ce ne arată, în primul rând, că o greşeală recunoscută e pe jumătate motiv de avansare. Înţelegem apoi că testul de istorie era şi unul de logică, deci e posibil ca pentru clasa a opta să se fi introdus examenul universal, cu verificarea tuturor cunoştinţelor. Se pare că şcolarii au avut unele probleme şi la întrebarea pentru obţinerea permisului de conducere (“O motocicletă şi o autoutilitară ajung în acelaşi timp într-o intersecţie. Care va trece prima?”), pentru că în locul schiţei cu intersecţia apărea “Carul cu boi” pictat de generalul Grigorescu.

O întrebare rămâne: cum sunt evaluaţi evaluatorii? Aş avea două sugestii, la geometrie şi la limba română: 1. “Folosind harta de evacuare în caz de incendiu, găsiţi şi urmaţi calea cea mai scurtă dintre birou şi poarta instituţiei” şi 2. “Conjugaţi verbul «a demisiona» la persoana întâi, singular, prezent”.

P.S. Am intrat în posesia subiectului la teza unificată din 2010. “30 februarie 212, înainte de Hristos. Armata 2,6 română, sub conducerea generalului Wolfgang Tipătescu, se pierde prin câmpiile Galiţiei, în căutarea vizigoţilor lui Attila Hunul care invadaseră Marea Roşie. Întrebări: 1. Care e diferenţa dintre un tun de asalt?, 2. x = ?, 3. Care este formula chimică a clorurii de clor?”.

Dorando Pietri

Era o mustaţă de om cu nume simfonic, de nici un metru şaizeci, căruia batista înnodată pe creştet aproape că-i dubla greutatea, însă lui Dorando Pietri, plăcintar din regiunea Emilia-Romagna, îi cânta în piept o întreagă orchestră.

Pe 24 iulie 1908, a atacat „andante” uvertura maratonului olimpic din Londra, crescând pe parcurs ritmul la „allegro”. La kilometrul 32, când a trecut pe locul doi, alămurile interioare susţineau un tempo „vivace”, iar cu 2,5 kilometri înaintea finalului, un Dorando „molto vivace” l-a depăşit pe liderul cursei. Apoi, instrumentiştii au tăcut pe rând şi, la intrarea pe stadion, italianului îi sufla în piept doar curentul de aer al ultimei foi de partitură întoarse pe stativ.dorando_pietri1

Ce a urmat a fost Chaplin avant la lettre. Epuizat şi derutat de strigătele celor 75.000 de spectatori, micuţul mustăcios a luat-o clătinându-se în direcţia greşită. „Nu pe acolo!”, a urlat tribuna şi Dorando a căzut pentru întâia oară, fiind prins în braţe de doctorul întrecerii. Îşi va fi amintit în acele clipe de prima cursă, disputată la 19 ani, când, în salopetă de lucru şi pantofi, a ieşit din atelierul în care lucra ca ajutor de cofetar şi s-a aşezat la start, trecând apoi primul linia de finiş înaintea unui celebru alergător italian. Ori de abandonul cauzat de epuizare din 1906, de la Olimpiada din Atena, când conducea cursa şi avea 5 minute avans.

Va fi auzit în minte vocea mamei: „Dacă nu vei putea învinge, cedează”, dar şi pe cea a omului din tribune, care, în tăcerea coborâtă brusc peste stadion, a strigat: „Pentru Dumnezeu, opriţi-l! Moare!”, cuvânt care a trecut apoi din piept în piept şi poate că tocmai acest „Moare!” l-a făcut să se trezească la viaţă, pentru că tot timpul cursei îşi repetase în cap „Vincerò o morirò”, victoria pe stângul, înfrângerea pe dreptul, deci nu trebuia decât să calce pe moarte încă 334 de metri, adăugaţi de organizatori traseului normal pentru a aşeza linia de finiş în faţa Reginei. Aproape fără puls, plăcintarul i-a străbătut căzând de alte trei ori, fiind de fiecare dată repus pe picioare ca un copil ce învaţă să meargă.

Şi până la urmă nici n-a învins, nici n-a murit. Deşi a rupt cu pieptul panglica, sprijinul primit i-a adus descalificarea, iar Dorando Pietri s-a ales doar cu o cupă simbolică de la o regină ce se simţea uşor vinovată.

Notă: despre Dorando Pietri mai puteţi citi aici, aici şi aici.

Concediu în ţară sau în străinătate?

Hotelul cu cele mai multe stele

de Adrian Georgescu

Spunem mereu „România e o ţară frumoasă, păcat că-i locuită”, dar zonele cu adevărat frumoase din ţara asta sunt aproape pustii. Aluneci prin Cheile Nerei, urmând firul apei, peste fâneţe şi dealuri, pe un drum de o frumuseţe intensă şi neclintită, sau parcurgi creasta Pietrei Craiului în douăsprezece ore, în miezul unui rai stâncos şi cam tot atâta îţi ia, în Apuseni, să faci traseul care uneşte Cheile Galbenei, Cetatea Rădesei şi Cetăţile Ponorului, apoi ai putea muri liniştit, fără să-ţi dai seama că te-ai dus.

Noaptea, cerul e hotelul cu cele mai multe stele şi nimic nu e mai frumos decât să-l priveşti de pe munte. Există, ce-i drept, imperfecţiuni:  nu sunt şezlonguri de plastic la Cabana Cuca, nici room-service pe platoul de la Sfânta Ana, şi încă nu s-a rezolvat cu livrarea de apă caldă la Cascada Şapte Scări, care se urcă uneori prin şuvoi.

Reprezintă România o variantă pentru concediu? Evident, poate fi cea mai proastă, dar şi cea mai bună. Totul e să mergi mai departe de cearşafurile înfrăţite  de la Mamaia sau de grătarele de mici de pe Valea Prahovei şi de maşinile cu portierele deschise din care tună muzica.

Uneori mă bucur că e aşa, pentru că imaginea unui autocar descărcând turişti în Retezat îmi dă frisoane. Aşa că uitaţi ce-am scris. Turcia e o ţară superbă, iar în Antalia vor construi în curând hoteluri de un lux nemaivăzut, de unde ne vom întoarce cu amintiri de şase stele şi mic dejun inclus.

Turism pentru masochişti

de Elena Georgescu

Autorii unei parodii la imnul turismului au fost reclamaţi pentru defăimare, pentru că au tras de tapetul cu care fiecare ministru acoperă igrasia şi jegul. Până şi fostul slogan, “Romania, simply surprising” era mai potrivit, având în vedere că aici pe călător îl aşteaptă mereu o surpriză neplăcută.

Majoritatea hotelurilor au cel puţin o stea în plus faţă de cât ar fi normal, de parcă un criteriu de acordare ar fi gândacii din cameră sau mobilierul ajuns deja de epocă. Când în Mamaia se vinde apă plată la preţ de apă vie, cu 50 de euro îţi cumperi un bilet la un zbor low-cost spre Paris, unde ajungi în trei ore, adică mai repede decât dacă ai face drumul cu maşina între “micul Paris” şi Sinaia într-o după-amiază de vineri.

Dar nu trebuie să ajungi în Occident pentru a simţi diferenţa, e suficient să depăşeşti coşmarul suprapopulat din Vama Veche şi să constaţi că la bulgari totul – servicii, mâncare, condiţii de cazare – e mai bun  şi mai ieftin. Aici, principala problemă nu ar fi atât preţurile prea mari, cât modul în care eşti tratat, deoarece în general, de la managerul hotelului până la femeia de serviciu, toţi se poartă cu tine de parcă le-ai datora bani de când te-ai născut.

Uneori, printre argumentele celor care apără turismul românesc se strecoară un fel de patriotism masochist. Mi se pare că lucrurile stau exact pe dos: cu cât vom participa mai mult la această farsă, cu atât mai mici vor fi şansele ca lucrurile să se schimbe.