Iubesc filmele de început ale lui Emir Kusturica, pentru că puţini regizori au ştiut să aştearnă pe peliculă cu atîta sinceritate, umor şi căldură nebunia acestui colţ de lume. Pe Maradona îl consider un artist inegalabil care a cîntat la minge. Întîlnirea dintre cei doi – documentarul „Maradona by Kusturica”, care va fi lansat în România pe 21 noiembrie, la Festivalul Dakino – este însă în cea mai mare parte un eşec.

Însuşi începutul filmului e halucinant. Polivalentul regizor se află pe scenă, alături de formaţia sa, executînd un solo de chitară şi vorbind din postura de narator despre cît de bine s-ar fi potrivit Maradona în filmele sale, prilej pentru o trecere în revistă a propriei opere. Diego e apoi asemuit pe rînd cu un erou al revoluţiei mexicane, cu personaje din filmele lui Sergio Leone sau Sam Peckinpah, cu miticul Ghilgameş şi, bineînţeles, cu Dumnezeu.

Golurile marcate împotriva Angliei la CM din 1986 revin obsesiv. Primul, cel cu mîna, este în acelaşi timp un act de justiţie divină, dar şi un  ceremonial religios de acceptare în sînul Bisericii Maradoniene, o sectă în care creştinismul e înjosit prin imitaţie. Al doilea, „golul secolului”, e folosit ca un corolar la toate fazele sublime ale lui „El Pibe”. Vedem uluitoare driblinguri, şuturi cu boltă din unghiuri imposibile peste portari care ajung în năvodul porţii, fundaşi în postura poliţiştilor ce se chinuiau inutil să pună mîna pe Charlot. Cea mai bună mărturie despre Maradona o oferă chiar el, vorbind prin minge, pînă a interveni regizorul, care face o trecere spre nişte desene animate de un gust îndoielnic. Ai senzaţia că Dumnezeu ţi-a pus mîna în cap şi te mîngîie iniţial, dîndu-ţi apoi castane şi palme după ceafă, pentru a fi sigur că-i înţelegi semnele nu tocmai subtile.

E acelaşi stil egocentric şi manipulator practicat de Michael Moore, care forţează desfăşurarea unor evenimente pentru a se potrivi concluziilor sale, învelind adevărul într-o spumă retorică. Aidoma americanului, Kusturica îşi devorează propria creaţie, trecînd în faţa camerei pentru a se revela ca „un Maradona al filmului”. Găsindu-i scuze sau explicaţii aberante lui Diego pentru nişte paşi greşiţi, creatorul „Vremii ţiganilor” de fapt îl minimalizează. Învinuindu-i pe englezi şi pe americani nu doar de erorile comise, ci de tot răul din lume, el îşi transformă critica într-un fîs.

Dacă la Maradona ai senzaţia că vezi un copil vorbind despre poznele sale, din care a înţeles mai multe sau mai puţine, Kusturica pare un creator cu forţele sleite, capabil doar să repete, fără a se mai putea reinventa. Înţelegem că am pierdut un chitarist remarcabil şi un executant de lovituri libere excelent, mai grav e că şi regizorul s-a cam dus.

Singurele secvenţe puternice sînt cele în care autorul se abţine de la acest cult prin ricoşeu al propriei personalităţi sau cele care nu-i aparţin (imaginile din meciuri şi cele dintr-un documentar al anilor ’70, în care copilul Maradona jonglează cu mingea pe un maidan ca şi cum s-ar fi jucat cu un yoyo). Reîntors la Napoli după 15 ani, Diego coboară să salute fanii strînşi în faţa hotelului, care făceau o hărmălaie teribilă. În lift, „Butoiaşul” este extatic, ca un copil care aşteaptă să-şi deschidă cadourile, după care, în stradă, bucuria se preschimbă în nelinişte şi apoi, în microbuzul care-l extrage din mijlocul mulţimii turbate, în teamă. Dragostea necondiţionată şi fără graniţe îl înconjoară peste tot, în tribunele „Bombonerei”, în studiourile TV, în restaurantul în care cîntă alături de familie şi prieteni un imn dedicat – cui? – lui însuşi.

Aflat într-un local al „Bisericii Maradoniene”, în care două „preotese” sînt înlănţuite într-un număr de strip-tease, regizorul preferă să se uite la un televizor pe ecranul căruia curg fazele magice ale lui Diego. Din off, vocea lui explică într-o engleză apăsătoare de ce face asta, vorbind despre Jung şi Freud.

Îţi vine să urli: „Emire, mai taci naibii din gură! Diego, pune mîna şi antrenează!”.