De la 21:45, pe ProTV.
Nemuritorul
” … Lance Armstrong nu mai aparţine ciclismului, cum nu-şi mai aparţine de vreo câţiva ani nici lui însuşi. A devenit un ambasador al vorbelor scumpe şi goale, un politician al globalizării fusurilor orare, o linie aeriană continuă între Atlantic şi Pacific, un termometru înfipt ştiinţific în fundul calotei glaciare, un cobai sacrificat pe zidurile revoluţiilor impopulare, un pumnal pentru siesta devoratorilor de statistici însiropate, un cancer demagogic în lupta împotriva cancerului …”.
Un articol de Radu Banciu
Credeţi în dragostea la prima vedere?
Fluturi în stomac
de Elena Georgescu
Iubirea nu este o acţiune voluntară, raţională sau controlabilă. Nu este nici măcar o alegere şi nu presupune nici un fel de negociere. Este o întâmplare cu noroc sau ghinion, fără ca cineva să fie responsabil. Din această perspectivă, dragostea la prima vedere este cea mai sinceră dintre iubiri, pentru că e singura în care avem aşteptări cu sufletul la gură, nu pretenţii, singura în care nu ni se cuvine nimic, dar sperăm să primim totul, este singura în care dăruim necondiţionat şi nu avem reproşuri de făcut.
În faţa acestei tresăriri, toţi savanţii cu aparatele lor de măsură şi control îşi pierd orice noimă. Oare de ce reţinem în amintire momentele în care fluturii pătrund în stomac, nu zilele, lunile sau anii în care aşternem site pentru cernerea acelui sentiment? Nu pare să mai fie loc de pasiune între doi oameni care s-au cercetat cu lupa, prudenţi şi îngrijoraţi pentru propria stare de bine. Nu pare să mai fie iubire, ci program de viaţă.
Dragostea se naşte în inimă, nu în straturile intime ale celulelor. Ne aduce bucurie tocmai pentru că, în egală măsură, ne poate produce suferinţă. Fără asumarea acestui risc nu putem avea parte de iubire. Răscolind în lung şi-n lat, putem găsi ceva care să semene, să ni se pară convenabil şi sigur, confortabil şi mulţumitor. Mereu va lipsi însă ceva, ca şi cum am locui, de dragul facilităţilor, într-un hotel de lux şi-am lăsa praful să se-aşeze în propria casă.
Chibritul şi lumânarea
de Adrian Georgescu
Despre dragostea la prima vedere, psihologii spun că efectul ei depinde de starea de spirit în care te afli şi că durează aproximativ 30 de secunde pentru a se instala.
Dragostea e un alfabet constituit din semne subtile, imposibil de descifrat în câteva secunde, o emoţie atât de profundă, încât cuvintele nu o pot exprima. În acest sens se chinuiesc de secole filosofii, poeţii şi savanţii. Unii caută să-i dea definiţii, alţii să-i descrie stările, ultimii ne povestesc despre feromoni, dopamină, serotonină şi alte substanţe chimice care ar fi secretate de organism la vederea persoanei respective.
„Dragostea la prima vedere” este compusă din „dragoste” şi „la prima vedere”, termeni antagonici în opinia mea. Când ochii îţi pică pe cineva şi apare acel sentiment, ce simţi, de fapt? O puternică atracţie faţă de respectiva persoană, dorinţa de a-i fi alături şi, să mă scuze doamnele!, de a nu sta cu mâinile în propriul sân. Dintre cele trei etape ale dragostei – dorinţa, atracţia şi afecţiunea -, „la prima vedere” se referă la dorinţă şi la atracţie, căci afecţiunea vine – dacă vine – un pic mai târziu. Ai sări însă în foc pentru o persoană pe care de-abia ai văzut-o? Ai face-o, cred, doar dacă ai fi pompier.
Dorinţa arde ca un chibrit, dragostea ca o lumânare. Câteodată, e foarte adevărat, dorinţa la prima vedere se preschimbă în dragoste, însă e doar o fericită întâmplare, o transformare de care filosofii, poeţii şi savanţii nu prea s-au ocupat.
Lunga viaţă fierbinte
„Voi continua să particip la cursele auto atîta timp cît voi fi capabil. Dar asta s-ar putea termina mîine … ” – Paul Newman.
În „Cineva acolo sus mă iubeşte” (1956) a fost pugilistul Rocky Graziano şi o cronică a acelor vremuri a surprins în cîteva cuvinte jocul său: „Paul Newman e genial. Scuipă, loveşte, vorbeşte şi priveşte ca un boxer plecat din mahala”. Doi ani mai tîrziu, în „Pisica pe acoperişul fierbinte”, a întrupat un jucător de fotbal american aflat în criză existenţială. În „Jucătorul” (1961) şi „Culoarea banilor” (1986), a fost jucător de biliard, în „Furie pe gheaţă” (1977) hocheist.
În 1969, rolul de pilot din „A învinge” l-a făcut să-şi descopere o pasiune pe care nu a abandonat-o pînă la sfîrşitul vieţii: cursele auto. De atunci, a participat la sute de astfel de întreceri. De la cele de amatori, organizate pe şosele secundare, în care fiecare venea cu maşina de acasă, preparată în garaj, pînă la concursuri de prim rang. De la curse de viteză pînă la întreceri de anduranţă, în care se pilota cu schimbul, timp de o zi şi o noapte. În 1979, a terminat al doilea în celebra Cursă de 24 de ore de la Le Mans. La 70 de ani, a fost înscris în Cartea Recordurilor drept cel mai vîrstnic pilot care a cîştigat o cursă de profesionişti, cea de 24 de ore de la Daytona. În afara faptului că a fost coproprietarul unei echipe de CART, a participat regulat cu Chevrolet-ul său Corvette în seriile GT1, iar în 2007, la 82 de ani, a învins în două curse desfăşurate la Lime Rock Park.
Însă victoriile şi recordurile rămîn în arhive, în timp ce imaginile din filme se adună în spatele ochiului. Pe ecran, el a fost sportul şi nu doar pentru că a jucat atîtea roluri specifice, ci pentru că l-a reprezentat cel mai bine. Dincolo de definiţia academică, sportul este dorinţa omului de a părăsi starea de nemişcare şi de a se măsura cu nu-contează-cine, cu alţii, cu natura sau cu el însuşi, de a-şi înfrunta temerile, de a dărui fără a aştepta ceva în schimb. Este un dirijor de energii, o zînă bună a naturii umane care transformă partea ei întunecată într-un alt fel de competiţie. De-a lungul a peste jumătate de secol, Paul Newman ne-a reamintit în mod constant aceste lucruri. Crezul lui – „Secretul vieţii e să te strecori pe planetă şi să pleci de pe ea făcînd cît mai puţină zarvă” – mi se pare o altă definiţie a spiritului sportiv.
Acum, după ce a părăsit discret scena, două secvenţe îmi revin în memorie. În „Infernul din zgîrie-nori”, la aproape 50 de ani, actorul execută, fără a fi dublat, o coborîre în braţe pe o bară, urmată de săritură şi aterizare. La 80 de ani, în ultimul lui film, „Empire Falls”, încă se căţăra pe o scară cu iuţeala unei pisici. Cum să nu te apuci de sport după ce-l vezi?
Notă: Înregistrarea video este de la emisiunea lui David Letterman, de anul trecut, după ce Paul Newman obţinuse ceea ce avea să rămînă ultima sa victorie în cursele auto.
Water Kiss
Batman a revenit
Vineri, 26 septembrie, a fost o zi obişnuită pentru pilotul în vîrstă de 49 de ani al companiei Swiss International Airlines, Yves Rossy. După două încercări nereuşite, el a traversat în zbor Canalul Mînecii, ce desparte Marea Britanie de Franţa. Cei 35 de kilometri dintre
Aeronava personală a căpitanului Rossy este o aripă din fibră de carbon, pe care şi-o montează în spinare. În varianta desfăcută, adică pregătită pentru zbor, aceasta are o deschidere de 2,4 metri. Patru motoare cu reacţie funcţionînd cu kerosen, dintre cele folosite pentru avioanele de mici dimensiuni, sînt montate sub pelerina rigidă. Pilotul poartă un costum special, care îl protejează de temperaturile ridicate ce se înregistrează la evacuările motoarelor.
Cum decurge un zbor al lui Yves Rossy? Se aruncă din avion de la înălţimea de aproximativ 2.400 de metri, cu aripa pliată, pe care o desface apoi în timpul picajului, după care porneşte şi motoarele. Controlează direcţia deplasării mişcînd gîtul şi spatele, precum păsările. Momentul lansării este cel care-i creează emoţii, fiind cel mai riscant din toată operaţiunea. În schimb, mama lui, obişnuită cu cele peste 30 de zboruri ale fiului ei, nu are nici o grijă. „Ştie el ce face”, spune ea.
Proiectele lui Yves Rossy cuprind traversarea Marelui Canion şi decolarea de pe o poziţie terestră. Apoi, cerul e limita.