Articol din Dilema Veche, de Tudor Călin Zarojanu (mulţumiri, voicu!)
Ai Phoenix, „He kisses the streets I walk”, pt. nico
Dedicaţie de 9 martie.
Joc de societate, by Nemesis
Viitorul presei sportive
Lupta dintre ProSport şi Gazeta precum şi apariţia de noi posturi TV dedicate sportului anunţă creşterea profesionalismului în media de specialitate
Articolul de opinie. Deja văd trimiterea: „Citeşte un tulburător de emoţionant articol incendiar despre voleiul pe plajă feminin din Brazilia. Click aici pentru a mări”.
Emisiunea de analiză fotbalistică. Vor apărea formate noi, revoluţionare. De exemplu, moderatorul şi cîţiva invitaţi vor fi aşezaţi la o masă. Moderatorul va citi rezultatele etapei, apoi se va trece la urmărirea fazelor controversate. Se va cere reluarea de 9 ori a aceleiaşi faze, eventual un zoom. Cei din studio îşi vor da cu părerea, precizînd însă că „nouă, din studio, ne este uşor să judecăm, însă arbitrul trebuie să decidă în cîteva fracţiuni de secundă”. Moderatorul va anunţa că la telefon se află X, preşedintele clubului Y, care doreşte să intervină. „Bună seara dumneavoastră şi invitaţilor dumneavoastră”. Va începe cearta. Se va mai pune faza de 16 ori. „Daţi înapoi, la momentul pasei. Opriţi aici!”. Nu se va ajunge la nici o concluzie. La sfîrşit, moderatorul va citi meciurile programate în următoarea etapă şi-şi va lua rămas bun de la telespectatori, dîndu-şi o nouă întîlnire pentru data viitoare.
Televiziuni de sport. În curînd vor fi atîtea canale sportive, încît fiecare component al lotului naţional de fotbal va putea lua de nevastă o prezentatoare.
Ştirea TV. În momentul de faţă, ştirea sportivă e ca emisiunile acelea în care o fată urîţică este fardată, coafată şi îmbrăcată de specialişti, iar la sfîrşit apare ca o zînă. Cea mai bună ştire nu înfăţişează un fapt, ci pe cineva care-şi dă cu părerea asupra unui fapt. De exemplu, dacă astăzi Dumitru Dragomir rosteşte 5 propoziţii despre vînătoare, table, balet, modă şi cartofi prăjiţi, la jurnal vor fi 5 ştiri de sport. Pe viitor însă lucrurile se vor schimba. Dacă Dumitru Dragomir nu va spune nimic într-o anumită zi, la jurnal va apărea de zece ori ştirea: „Astăzi, Mitică de la Ligă nu a declarat nimic”, după care diverse personalităţi din fotbalul românesc vor fi invitate să comenteze motivele tăcerii „Oracolului din Bălceşti”.
Trecerea la pay-per-view. Pentru a se realiza o echivalare între costul necesar producerii unei ştiri şi valoarea ei de informaţie, jurnalele sportive vor putea fi urmărite contra sumei de 2 lei.
Interviul „la cald”. Pentru a nu mai fi luaţi prin surprindere de întrebările pline de imaginaţie ale reporterilor, fotbaliştii vor veni singuri în faţa camerelor de luat vederi şi vor spune „cum a fost” şi „ce au simţit”.
Internet. Se vor lansa site-urile „deltatulceni.ro” şi „fctargovisteni.ro”, iar „deceneu” şi „vişiniu” vor modera discuţiile pe Blogsport.
Ponderea „fotbal-alte sporturi” în ziare. Departamentele de marketing vor organiza concursuri de genul: „Găseşte, decupează şi trimite-ne singura ştire din ziar care nu se referă la fotbal”.
Ce-ar mai fi de citit
Un om ca o floare
„Goana după aur”. Adoarme cu capul pe masa pregătită pentru revelion, aşteptând-o. Se visează strălucitor, amuzant, distrându-şi invitatele. Înfige două furculiţe în pâinişoare şi le preface în dans. O mustăcioară şi doi ochi negri plutesc ireal pe deasupra tacâmurilor, ca nişte păsări desenând rotocoale prin aer. Să râzi, să plângi?
Se trezeşte. Lumânările au ars. Din pragul uşii, ascultă câteva secunde zarva petrecerii, apoi îşi ridică încet gulerul şi iese. Se apropie de fereastra luminată în spatele căreia oamenii se distrează. Vagabondul priveşte, iar umerii îi cad. Este imaginea Singurătăţii Absolute, zugrăvită din câteva tuşe de nemişcare.
Sau invers. „Monsieur Verdoux” numără bancnotele cu o viteză incredibilă, prefigurând maşina care peste câteva decenii va executa această operaţiune. Este, în acelaşi timp, continuarea mişcării demonice pe care banda rulantă i-a imprimat-o muncitorului în „Timpuri noi”. Stingând luminile, criminalul în serie urcă scara spre dormitorul din care o voce feminină enervantă îl cheamă. Răspunde moale şi hipnotic – „Yessss, my dear” -, ca un şarpe încolţindu-şi prada. În capul scării se opreşte şi, privind luna, recită câteva versuri, după care intră să ucidă. Şi te cutremuri de râs.
„Luminile oraşului”. Ieşit din închisoare, vagabondul cutreieră străzile. Este singura scenă din toate cele în care a întrupat acest personaj în care Chaplin nu are bastonul, simbolul demnităţii sale, acul cu care se apăra ca o albină. Nişte copii îl chinuiesc, apoi o vede în vitrină pe fata căreia el îi plătise operaţia pentru redarea vederii. El ştie, ea află, fata îi întinde o floare celui care i s-a oferit cu totul, iar imaginea se stinge peste ochii lui arzând ca doi tăciuni aprinşi. Cum să nu plângi?
Priviţi-l în „Luminile rampei” cum imită o floare şi vă veţi da seama că, de fapt, a fost o floare. Nu există om care să privească silueta vagabondului şi să nu fie cotropit de un sentiment amestecat de bucurie şi tristeţe, ca atunci când deschizi un sertar căutând ceva şi dai peste fotografiile din copilărie. Patina legat la ochi pe buza unui hău, se strecura printre picioarele poliţiştilor, o tigaie primită în cap îl făcea să valseze divin pe marginea bordurii, stâlpii de iluminat se înclinau în faţa sa. A transformat globul pământesc într-o minge uriaşă cu care doar el ştia să jongleze, a inventat filmarea inversă, însă şi o limbă nouă, în care cuvinte inexistente încovoiau microfoanele, dar în cea mai mare parte a vieţii sale a spus totul fără ca măcar să rostească o vorbă.
Există, în „Piciul”, o secvenţă stranie de reverie. Chaplin se visează în Rai, unde curtează un înger, apoi cade, împuşcat de un poliţist. Peste ani, a scris un scenariu pentru fiica sa, Victoria, în care o fetiţă se naşte cu aripi de înger şi este ostracizată de lumea în care trăieşte. Trebuia să fie următorul lui film, dar Charlie a murit în somn în noaptea de Crăciun a anului 1977 şi aripile au rămas la el.