Noul catalog de emoții și bucurii

De curând, au fost dezvăluite emoticoanele care vor însoți, pe Facebook, butonul de Like. Se numesc “reacții”. Împreună cu butonul plăcerii, sunt șapte, asemenea magnificilor, piticilor, virtuților, dar și păcatelor. Nu e întâmplător: avem de-a face cu niște supereroi, care vor cuceri și acoperi întregul univers al sentimentelor primare.

Deocamdată, nu ne putem ilustra toate stările prin intermediari, dar se lucrează la asta. Nu peste mult timp, vom putea exprima prin măști…

… ușurarea pe care o simți după aterizarea avionului.

… neliniștea la intrarea într-o cameră aflată în întuneric, când pipăi după întrerupător și nu-l găsești.

… frica de moarte.

… bucuria inexplicabilă la vederea unui răsărit de soare.

… nostalgia pe care ți-o stârnește despărțirea de un loc pe care știi că nu îl vei mai revedea.

… descumpănirea din momentul în care simți că ai călcat într-un rahat.

… mirarea la trecerea pe lângă un unicorn care paște. Continue reading →

Unde sunt reparatorii de altădată?

Uneori, aș vrea să mai repar câte ceva. Din copilărie, îmi plăcea chestia asta; un casetofon, instalația electrică a bradului de Crăciun, bicicleta, puține rezistau fără să fie demontate. Un obiect desfăcut în fața ta recompune ceva din frumusețea și ordinea și liniștea Universului.

Pe vremea aia, în fața blocului, bărbați în maiouri cu găurele ridicau capotele de Dacii și se scufundau în boturile fiarelor mitologice care nu voiau să mai meargă. Le desfăceau pe folie, apoi suflau în jiglere ca-n niște fluiere fermecate, le montau la loc și mașinile începeau să meargă. Continue reading →

Șapte rugăminți pentru domnul Iordănescu

Sfătuiți-vă cu generalul Oprea. Poate e mai ușor să-i anexăm pe feroezi decât să-i batem.

Nu-i luați pe băieți în avion pînă în Insulele Feroe. Lăsați-i să meargă înot. Nu le dați nici „bulosă”.

Câțiva jucători feroezi lucrează ca ospătari. Convocați-l urgent pe Mutu!

Continue reading →

În recreație

De îndată ce se suna, treaba era calculată. Ieşeam fuga din clasă, ocoleam vitrina cu premiile obţinute de şcoală la întrecerile pe municipiu, o luam la dreapta pe lângă scara profesorilor, străbăteam apoi holul pe pereţii căruia machetele înfăţişau un cartier din cutii de chibrituri şi iată-ne pe stadion! Ei, da, mai erau şi temerari care voiau să ajungă primii la „alegeri”, luând-o pe intrarea profesorilor, dar ei riscau suspendări, trimiteri la colţ sau chiar o convocare la cancelarie a staff-ului tehnic de acasă.

Era toamnă și mingile creşteau cu zecile în castanul dulce din curte, anunţându-şi intrarea în lumea fotbalului printr-un „poc!” sonor. Nu existau jambiere, nici ghete portocalii făcute pe comandă, numai pantaloni de tergal roşi până la luciu şi pantofi butucănoşi.
Continue reading →

Civilizația ovală

Balonul din rugby reprezintă un principiu care trebuie transmis mai departe

Țin minte că eram în școala generală când am încercat, ieșind de la ora de „practică”, să jucăm rugby; a ieșit un fel de „țară, țară, vrem ostași” cu mingea, o buluceală fără sens. La televizor, părea simplu, dar atâtea reguli croite împotriva instinctului uman sunt greu de respectat.

Rugby-ul nu poate fi descompus ori simplificat, cum se întâmplă cu alte sporturi. Nu se poate exersa în parc și nici juca „unu la unu”. Aici, nu există vedete, ci, uneori, jucători ceva mai cunoscuți. Reușita unui sportiv nu poate fi realizată și nici înțeleasă decât în cadrul echipei. Ce gest ar putea face, de pildă, un rugbist care să-i ateste măiestria? Un fotbalist poate jongla cu balonul pe picior, în semn de supremă iscusință, un baschetbalist l-ar putea învârti pe vîrful unui deget, un boxer ar lansa câteva lovituri rapide în aer. Un rugbist nu ar avea ce, nu ar avea cum. Reușita în rugby nu apare de obicei dintr-o sclipire individuală, ci în urma unui proces. Eseul e realizarea a cincisprezece oameni.

Continue reading →

Oamenii de pe Camino

Camino de Santiago este un pelerinaj care se desfășoară în Spania. Are mai multe rute posibile, toate terminându-se în orașul Santiago de Compostela. Adevăratul drum înseamnă în primul rând călătorii care-l parcurg.

Pe omul din imaginea de mai sus l-am întâlnit când mai erau câțiva kilometri până la Santiago de Compostela. Urca o pantă încet, prea încet. La început, am crezut că piciorul lui drept era tatuat. Nu era. Nu era nici măcar un picior în adevăratul sens al cuvântului, ci o gambă de plastic. Fabrica silnic pașii aceia, îi scotea unul câte unul din el însuși, ca pe niște găleți de apă din fântână. Mai întâi, se apleca puțin în față, se proptea în cârje și ridica dreptul, apoi îl așeza cu grijă pe pământ și pășea cu stângul. Venea de la începutul drumului, din Saint Jean Pied De Port și astfel trecuse Pirineii. Când l-am depășit și i-am urat „Bon Camino!”, a întors către noi o față numai zâmbet și ne-a răspuns la salut, ridicând una dintre cârje ca un general care comandă atacul.

Continue reading →