The Shape of Water. Ce poveste!

Printre atâția artiști ai despicării firului de păr inexistent în patru, iată un om care știe cum și căruia îi place să spună o poveste. Simfoniile verzui în care Guillermo del Toro mai scapă un pic de sânge nu mă plictisesc niciodată. În ultima, The Shape of Water, camera aproape că nu stă o clipă pe loc, dar mișcarea ei fluidă nu te obosește, ci e parte din metafora apei. „O femeie de serviciu se îndrăgostește de un domn amfibiu”. Ce subiect!  Continue reading

Lady Bird. Filmul care stă mereu să înceapă.

Am scris că aștept cu interes acest film și asta i se datora mai ales acestei talentate Saoirse Ronan. Iar ea joacă, într-adevăr, minunat. În ce joacă e cu totul altă discuție.

O fată care insistă să i se spună „Buburuza” se îndrăgostește de un băiat ce se dovedește a fi cam gay. Fata nu prea se înțelege cu mama ei, se ceartă și cu cea mai bună prietenă, ajunge nițeluș rebelă în liceul catolic în care învață. Apoi cunoaște un alt băiat, care nu mai e chiar atât de gay. După care se îmbată și începe să o înțeleagă pe mama ei. Sfârșit. Continue reading

Filmele nedreptățite la Oscaruri

Ieri au fost publicate nominalizările pentru Premiile Oscar, care se vor decerna pe 4 martie. Câteva pelicule foarte bune lipsesc.

Barry Keoghan și Colin Farrell în The Killing of a Sacred Deer

The Killing of a Sacred Deer a fost ignorat la Oscaruri, după cum i s-a întâmplat și la Globurile de Aur. Nu pot pune această eludare pe seama vreunei antipatii față de regizorul și coscenaristul Yorgos Lanthimos, care a primit, în mod neașteptat, premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original în 2015, pentru The Lobster. Cred, mai degrabă, că decidenții n-au putut digera tematica dură a filmului și faptul că îți pune în față o alegere de coșmar.  După mine, rămâne unul dintre cele mai bune filme ale anului, iar interpretarea lui Barry Keoghan excepțională.  Continue reading

Așa ceva nu se mai fabrică

Unul dintre filmele mele favorite de anul trecut este Blade Runner 2049. Îmi sună a recunoaștere gen Alcoolicii Anonimi, după reacțiile negative la adresa filmului pe care le-am citit. Că e foarte lung, că n-are emoții, că n-are poveste, că-i o reclamă de două ore și trei sferturi. Exact asta e și ideea: uneori, lipsa emoției e cea mai puternică emoție. Există atâta deprimare și melancolie în Blade Runner 2049, încât filmul m-a mișcat.

Dar nu despre asta voiam să scriu, ci despre Harrison Ford. Niciodată n-a fost considerat un actor mare. Ce greșeală!  Continue reading

Cele mai bune thrillere din 2017

Nu le-am ales pe cele arhicunoscute, gen Atomic Blonde, Logan sau John Wick 2 – de altfel, nici nu le-am văzut :) -, ci pe cele mai puțin știute.

Robert Pattinson în Good Time

1. Good Time. Un bărbat își ia fratele handicapat să-l ajute la jefuirea unei bănci, apoi încearcă să-l scoată din spitalul unde a ajuns.

Se spune că frații Safdie l-au avut mereu în minte pe Robert Pattinson când au gândit filmul. Se vede asta: îi vine mănușă. E cel mai bun rol al lui Pattinson de până acum și sper ca el să obțină măcar o nominalizare la Premiile Oscar. Are aici ceva din intensitatea lui Pacino în Dog Day Afternoon. De fapt, cam de-atunci n-am mai văzut genul acesta de personaj, cu atâta forță și care să facă praf tot ce atinge, ca o versiune de doi lei a regelui Midas. Tehnica aceasta a dezorientării pe care o folosesc frații Safdie – ca filmare sau dezvoltare a narațiunii, că nu explică cine sunt și de unde vin personajele – este o imitație a vieții, care nu respectă niciodată regulile, și pe care, când e să se facă praf, nimic nu o mai poate lipi.  Continue reading