În marele muzeu al mişcării din Londra sunt deja expuse imagini memorabile. L-am văzut pe nord-coreeanul Om Yun Chol ridicând deasupra capului o halteră ce depăşea de trei ori greutatea corpului său. Am stat alături de antrenorul sud-coreean şi de cel german, care discutau aşezaţi ca la picnic în timpul semifinalei întrerupte la spadă, în timp ce alături se stabilea veşnicia unei secunde. La probele de tir, ne-am ţinut răsuflarea chiar şi-n faţa televizorului, pentru a nu sfărâma liniştea de sub cozorocuri a sportivilor, amestec de Terminatori şi elevi la ora de chimie, căutând să prindă în microscop o bacterie aflată la mama naibii.

Pentru că vorbim despre Londra şi despre muzee, poate veţi fi vizitat National Gallery. Acolo, etichetele aşezate lângă tablouri sunt mici mostre de jurnalism. În două-trei propoziţii stă concentrată povestea picturii, plus un fapt relevant în legătură cu aceasta. Astfel, micul dreptunghi îl pune într-o altă lumină pe cel mare şi-ţi dă ghes să-i acorzi mai multă atenţie.

Comentatorul de sport are acelaşi rol. Fiecare disciplină deţine codul propriu de reguli, misterele, poveştile şi miturile sale. Nu spun că trebuie să fie reamintite de fiecare dată, ca-n dansul stewardeselor dinaintea decolării, aceleaşi lucruri de bază. Totuşi, nu cred că e redundant să explici, din când în când, ce importantă e lupta pentru prize în judo sau ce este un Waza-ari ori un Yuko, noţiuni mult mai subtile decât golurile din fotbal. Eu, profanul, pot striga din canapea: „Haide, fată! Dă-i la braţ! Hai că poţi! Pfuuuu! De ce s-a dus aşa? N-a intrat lovitura”, însă de la comentatorul de scrimă aştept unele răspunsuri la întrebări. De exemplu, de ce spadasina Şemiakina execută acele mişcări fulgerătoare de panteră, în timp ce Shin A Lam preferă retragerea şi, eventual, punctarea pe asaltul adversarei?

Despre Cristian Ţopescu se spune că, în era dinaintea Internetului, se înconjura în cabina de comentariu de numeroase foi pline de informaţii, astfel încât semăna cu Jean Michel Jarre în mijlocul claviaturilor. Avea mereu ceva interesant şi relevant să spună, dar marea calitate a Domniei Sale era că reuşea să vorbească pe limba tuturor. E unul dintre oamenii care au creat în România un public iubitor de sport, aşa cum profesorul de chimie din gimnaziu te poate apropia sau îndepărta de secretele subtile ale materiei.

Astăzi, competenţa există, dar uneori rămâne dincolo de ecran. În miezul unui popor excesiv fotbalizat, comentatorul unor discipline de nişă este un misionar. Cei care urmăresc Olimpiada nu sunt, în general, oameni specializaţi, care stau lipiţi de micul ecran de dimineaţă până seara, dar sunt foarte dornici să înţeleagă, să absoarbă, să pătrundă. Dacă-i abandonezi în spatele clasei spre a lucra numai cu premianţii, degeaba te vei plânge apoi că publicul vrea numai Gigi.