Anul întâi începe în forță, cu cursuri de dicție și de retorică. Nu poți fi antrenor dacă nu știi să rostești câteva fraze-cheie. “Știți că nu comentez arbitrajul, dar…”. “Le mulțumesc băieților care s-au mobilizat exemplar și au dat totul pe teren”. “Am avut oferte consistente din Sierra Leone și Liberia, dar am ales cu sufletul”. “Obiectivul nostru este participarea într-o cupă europeană”. “Nu poți juca împotriva arbitrului”. “Echipa națională nu se refuză”.
De-abia după ce viitorii tehnicieni deprind aceste reguli – de vorbesc și cu soțiile numai cu „Sâmbătă ne așteaptă un meci greu” și „Dorim să obținem toate cele trei puncte puse în joc” -, intră în scenă coregrafii. Încep repetiții chinuitoare. Așa a apărut, de pildă, dansul celor „220 de volți” al lui Șumudică. Sau mersul îngândurat marca Stoichiță, de juri că posesorul rezolvă în gând Teorema lui Fermat. Toate sunt exersate până ies perfect: șutul în bidonul cu apă, spargerea unui perete de plexiglas cu talpa în stilul Cârțu, cum să fugărești un arbitru, arta de-a te lăsa calmat de arbitrul de rezervă, dar să pari în continuare nervos.
În semestrul doi se aprofundează noțiunile de actorie. Se exersează gestul larg cu brațele, de parcă tehnicianul ar lucra cu două fierăstraie în același timp. Pălmuirea văzduhului, salutul galeriei „hei hei hei!” și fâțâirea prin aer a celor două degete arătătoare îndreptate în sus. Țâșnirea bruscă de pe bancă spre terenul de joc. Ce înseamnă aceste gesturi? Nimic, dar trebuie făcute, altfel nu dai bine la televizor. La fel stau lucrurile și cu brațul ridicat de către fotbalist înainte de executarea unei lovituri de la colț, care transmite atât: „Atenție, voi arunca mingea undeva în careul mare, vedeți voi care o prindeți”.
Stiliștii îi învață pe cursanți cum trebuie călcat un trening astfel încât să pice ca un costum și să nu facă genunchi. Se lucrează mult și la expresiile faciale. Pentru nota zece la examenul de expresivitate, se cere reproducerea grimasei de veșnic nedreptățit a lui Victor Pițurcă. Vinerea, vine tipul de la IT și-i învață chestiuni care țin de progresul tehnologiei: cum se șterge corect o tablă, cum se derulează o casetă video cu creionul și care este prefixul din Belgravistan.
La sfârșitul stagiului de trei ani, șefii de promoție primesc un ghid de conversație româno-arab, iar cei mai buni la teorie pot deveni direct analiști, fără să-și mai piardă vremea cu antrenoratul. În “Amfiteatrul Ilie Dumitrescu” încep lucrările de master: “Tehnici de desen pentru obținerea unei săgeți din cât mai puține linii”. “Cum e mai bine să faci cerculețe pe ecran: în sens orar sau antiorar?”, “De la x și zero la pressingul de întâmpinare”.
Iată de ce suntem nelipsiți din marile finale: suntem de ceva timp în cele terminale și s-a acumulat experiență.