În acest tumult mediatic dedicat arbitrilor corupţi peste măsură, o ştire a trecut în mod nemeritat ignorată: Ilie Dobre a intrat în Cartea Recordurilor, cu un strigăt de bucurie care a durat 27 de secunde, emis după marcarea unui gol.
Cu un antrenament potrivit în Tibet, sunt convins că maestrul ar fi reuşit să-şi înceapă strigătul campion la primul fluier al arbitrului şi să-l încheie la ultimul, supunând chiar şi o finală de CM potenţei nemărginite a plămânilor dumisale. Îl văd pe maestrul Dobre ca pe un autentic, genial şi involuntar profet al crizei care ne aşteaptă, căci exact asta anunţă ea: o golire totală de sens şi de conţinut, o comunicare prelungă care nu transmite nimic, tocmai pentru că e sufocată de obsesia recordului.
Cu cât vorbele înseamnă mai puţin, cu atât ele sunt urlate mai tare. Cu cât cel ce vorbeşte are mai puţine de spus, cu atât mai iute i se va îndesa microfonul sub nas. Nu mai vezi un titlu fără un semn de exclamare, de parcă fiecare onomatopee ar fi devenit un aforism ori fiecare gol un goooooooooooooooool! Pasele de doi metri au ajuns „incredibile” dacă doar traversează câţiva coţi de iarbă spre a-şi afla destinatarul. Pe site-uri, spre a fi creată iluzia complexităţii şi a belşugului informaţional, stau aruncate de-a valma înjurături şi vorbe alese, curve şi campioni. Totul e gonflat, în scopul de mascării faptului că sub această vastă arhitectură nu se mai află, astăzi, mare lucru. Câteva ciozvârte de performanţă, o sumă de faulturi şi mii de vorbe despre vorbe.
Asemenea lui Ilie Dobre, am ajuns recordmeni mondiali în lucruri care nu contează. Noi vă spunem lucruri multe şi mari despre oameni mici, voi le citiţi, căci sunt gratis. Concurenţa, astăzi şi în anii ce vor urma, nu va consta în a fi mai bun, ci în a fi mai ieftin. Vei fi capabil să fii prost, vei fi bun. Conţinutul va fi universal, o ciorbă de cartofi trântită în farfurie şi în restaurantele de lux, şi la cantina săracilor.
În acest tragicomic amantlâc de la distanţă cu publicul, împănat cu minciunelele necesare, presa moare. Când se va stinge lumina, istoria îşi va aminti de ziarişti, cu tandreţea rezervată de obicei idioţilor simpatici şi de neînţeles, îşi va aminti de inexplicabila lor ură de sine şi va ridica din umeri. După trei zile, atât cât va ţine memoria de lungă durată peste câţiva ani, nu va mai rămâne nimic, cu excepţia unor cifre şi, poate, a unui ecou de „Gooooooooooooooool!”.
Şoferul din transportul în comun românesc e un fel de proiecţie a Cârmaciului de pe vremuri. Jumătate din prima uşă există pentru folosinţa lui exclusivă şi, eventual, a unui prieten ce-i mai ţine de urât pe traseu. Persoana sa e dezvăluită maselor largi, călătoare, fiind totuşi ţinută separat de plebe, cam ca Înaltul Pontif în papamobil. Te poţi apropia de amvonul transparent, însă cu smerenie, respectând poruncile înscrise la vedere: „Nu discutaţi cu şoferul în timpul mersului!”, „Şoferul are drept de control bilete!”, „Nu solicitaţi şoferului deschiderea uşilor între staţii!”. 
