Dispariţia României

Ce mai inaugurăm în ţara asta? Începuturi de drum, poduri denumite pretenţios „pasaje”, care prind să se strice din prima săptămână, un stadion naţional care, în lipsa micului preot argentinian al driblingurilor, va fi „sfințit” de Sfântu’ Așteaptă. O catedrală ortodoxă, măreț exerciţiu de gonflare a pioşeniei într-o ţară fără de spitale, dar cu sufletul deja în Rai. Aceasta va fi aşezată chiar lângă mausoleul grotesc al neamului, principalul obiectiv turistic într-o ţară care conţine, printre multe altele, Delta Dunării, munţi de o frumuseţe incredibilă, văi pline de verdeață. Din loc în loc, ca nişte amorse plasate de fotograf pentru a da un sens peisajelor, nişte oameni.

Ungurii deja şi-au masat autostrăzile la graniţă, la sud, bulgarii își continuă asediul propagandistic cu turismul lor deșănțat, în care un prânz nu costă cât salariul mediu pe economie. Noi raportăm victorioşi că ne-am apropiat de mare cu încă 21 de kilometri de asfalt, prilej de a mai întemeia din vorbe nişte castele de nisip pe lângă bătrânul cazinou în surpare. Și când credeam că Marea Neagră e singurul vecin care nu emite pretenții teritoriale, ia multe plaje de unde nu mai sunt!, căci ne-a fost greu să trântim câţiva stabilopozi în apă spre a-i stăvili înaintarea.

În paralel cu termenul de „populație”, ar trebui inventat și folosit un altul: „depopulația României”, înfățișând rătăcirea unui neam pornit în căutarea noului Eden. Poporul ieșit din garanție se descompune lent, atomizat din lipsa şoselelor, parcurs de trenuri care merg, în multe zone, cu viteza liftului. Cei mai buni meșteri punând azi gresie în Spania și cum Anele lor au ieșit din ziduri spre a spăla vase prin Irlanda, copiii au crescut cu ochii la ușă. Râul, ramul ne-or fi fost prieteni cândva, dar acum zilnic o pădure dispare pentru a foșni prin sobe și, ca una dintre multele urmări, din când în când râurile mai curg și prin sufragerii.

Câţiva ani, spaţiul carpato-danubiano-pontic va mai servi la turnarea unor emisiuni pe Discovery, până ce însuşi Bear Grylls va eșua în încercarea de a supravieţui în discoteca unui sat din Bărăgan. În urmă vor rămâne maldăre de suzete, bocanci, oase de vacă, cutii cu instrucțiuni de folosire, cuiere și niște zdrențe înconjurând câțiva oameni.

Vom lăsa moștenire civilizațiilor viitoare sarcina de a ne duce la capăt autostrăzile, câteva peturi din cultura Glina și pungile fluturând ca drapelele pe munții din gunoi de firmă, căci mai mult decât drumurile neterminate, în fiecare zi inaugurăm în țara asta chiar dispariția ei.

Aşteptându-l pe Messi

Dacă FRF ar organiza o căsătorie, mireasa nici n-ar mai trebui furată, căci mirele s-ar întâlni cu ea tocmai la Nunta de Aur. Dacă ar pregăti lansarea unei navete spaţiale, aceasta ar fi aşezată cu vârful în jos. Presupunând totuşi că situaţia s-ar remedia în timpul numărătorii inverse, imediat după aprinderea cu torţa a motoarelor, din mijlocul organizatorilor s-ar auzi un urlet: „Băăă, am uitat să le dăm băieţilor sacoşa cu sandvişuri!”.

Da, Naţional Arena este un important şi necesar pas înainte, ţinând cont că meciul lui Bute a fost organizat într-un borcan, iar concertele se ţin la Sala Palatului, unde basul vibrează ca bormaşina vecinului. Românii s-au săturat însă ca orice lucru firesc să le fie prezentat drept un cadou zvârlit din milă, purtând la vedere semnătura unui ctitor. De aceea, e bine ca şi primarul general, şi Mircea Sandu să ştie: de se vor tăia panglici, printre artificii şi urşi dansatori, de se vor recita poezii la centru, huiduielile încasate de Elena Udrea la Romexpo vor fi, prin comparaţie, un strănut.

Asta înseamnă organizarea făcută pe cel din urmă centimetru al ultimei sute de metri. Când s-a lansat fan clubul echipei naţionale (de fapt, un fel de „fun club”), conferinţa de presă a semănat cu o petrecere-surpriză pentru nepoţii lui Mircea Sandu, la care au fost aduşi „domnii de la Holograf şi domnii Răzvan şi Dani”. „Toate acuzaţiile care s-au adus şi se vor mai aduce vor trebui dovedite”, aşa stă scris în comunicatul prin care, culmea!, FRF îşi cere scuze publicului pentru proasta organizare. E de parcă naşul mare s-ar afla în proces cu invitaţii, prezentaţi ca nişte cârcotaşi profesionişti, cu plicuri prea subţiri. Or, lucrurile sunt simple, numai nepricepuţii le complică. Avem un stadion, unde omul vrea să stea alături de prieteni sau de rude. Pentru asta, nu e suficient să cumpere bilete, ci trebuie să dea mailuri, să se agite, să dovedească, să solicite, să precizeze. Se întâmplă de parcă FRF organizează o ediţie festivă a emisiunii „Surprize, surprize”, cu familii reunite în mod neaşteptat, în minutul 90+34. Spectatorii vor face valuri pe toată durata partidei, strigând însă nu „Hai România!”, ci „Violetooo, unde eşti?” sau „Gică, mă vezi prin binoclu?”.

Ce aşteaptă, de fapt, spectatorii? În principiu, să-l vadă pe Messi, fiind convinşi că pe Tănase vor mai avea ghinionul să-l urmărească. Or, taman asta e marea incertitudine printre atâtea false certitudini ale unui preşedinte depăşit. Dacă pe 10 august Lionel va fi absent, Mircea Sandu, în afara faptului că ar anunţa o economie de 200.000 euro, i-ar trage de urechi pe plătitori: „De ce n-aţi trimis mailuri în care să ne spuneţi că-l vreţi pe Messi?”.

Zilnic picăm „Bacul”

perla2 Fiecare sesiune de bacalaureat e urmată de şuvoiul „perlelor”. Timp de câteva zile, se râde superior pe baza acestora, ca formă de distracţie în faţa unui diagnostic sever. Există și site-uri unde acestea sunt antologate pentru vremurile ce vor veni.

Anul acesta, la limba română a fost următoarea temă: „Scrie un text de tip argumentativ de 15-30 rânduri despre cunoaşterea de sine, pornind de la ideile sugerate de afirmaţia lui Nichita Stănescu: «A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă»”. Continue reading →

Omul care n-a fost aici

Să-l condamnăm pe Chivu? Ar fi o nedreptate. În spatele acestei maladii de absenţe, retrageri, dezertări şi pitulări se află o veşnică şi prea puţin utilă prezenţă. Fotbaliştii şi antrenorii naţionalei, mai buni sau mai răi, au făcut ce-au putut. Au jucat, au îndurat glume şi huiduieli, au suferit la acestea, au fost schimbaţi ori s-au retras. Înainte însă de a-l judeca pe cei de pe punte, ar trebui să-l căutăm pe amiralul care stă ascuns în cabină.

Cu un conducător care se transformă periodic într-o abstracţie, o echipă naţională nu se poate, în timp, decât abstractiza. Or, Mircea Sandu este un preşedinte care şi-a asumat o singură misiune: de a fi reales de către cei pe care el i-a selectat în acest scop, al veşnicei reconfirmări. A fost omul potrivit doar să creeze senzaţia că se potriveşte unui loc pe care nu-l poate sfinţi. Aşa arată omnipotenţa celui nevrednic, nu face mare lucru într-un mod perfect. Mereu mi-a amintit de personajul lui Kevin Spacey din „Suspecţi de serviciu”: un om dirijând abil evenimentele din mijlocul lor, alunecând însă dibaci când treaba se împute, pentru a dispărea la momentul oportun.

Un conducător? Nu, un etern locţiitor, căci ajunge unde şi-a propus ţinându-i în loc pe ceilalţi. Gluma a devenit macabră atunci când toată suflarea fotbalistică a unui neam obsedat de ideea de a avea un compatriot în Olimp s-a bucurat la alegerea sa într-un comitet al puterii. Din acel moment, Naşul s-a înconjurat de un strat vâscos de mister, gros ca magiunul, din miezul căruia ne făcea cu ochiul: „Sunt aici şi fac multe pentru România, dar nu vă pot spune ce”. Adevărul e însă altul: echipa naţională a făcut mult mai mult pentru Mircea Sandu decât invers, fiind trambulina care, după ce l-a propulsat în sferele propuse, a rămas să vibreze inutilă peste băltoacă. Rolul şefului FRF nu era de a pune o pilă pentru fotbalul românesc la UEFA, ci de a construi, în 20 de ani, un fotbal care să nu aibă nevoie de pile.

Spre deosebire de cea a căpitanului din teren, scrisoarea deschisă a domnului Sandu adresată publicului român va rămâne mereu o foaie albă, iar dacă o va scrie vreodată, probabil va pune pe altcineva să o semneze. De aceea, aştept cu nerăbdare meciul său de retragere din sălile de şedinţe pe care le-a umplut exemplar. Mircea Sandu merită un stadion gol de recunoştinţă şi-l va avea, căci tribunele noii arene nu se vor umple prea curând la meciurile naţionalei, dacă vom mai strânge vreodată una.

P.S. Domnul Mircea Sandu îmi dedică un scurt drept la replică aici. Îi dau dreptate: pentru a-i egala performanţele manageriale, ar trebui ca timp de zece vieţi să nu scriu o literă. În rest, fără niciun strop de ironie, îi doresc Domniei Sale multă sănătate.

P.P.S. Dragi prieteni, sâmbătă, 28 mai, ora 15:00, vă invit la lansarea cărţii mele, intitulată “Câteva sfârşituri de lume”. Festivitatea va avea loc la standul Editurii Humanitas de la Bookfest. Vă aştept!

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu

Locurile de veci, viitorul naţiunii

„România are cea mai mare densitate din UE de paturi de spital la mia de locuitori”, a declarat preşedintele la Covasna. Problema, să recunoaştem, e greu de rezolvat, căci dacă vei micşora numărul paturilor de spital, populaţia va avea şi ea supărătoarea tendinţă de a scădea numeric, stricând în mod continuu proporţia dorită. De aceea, guvernul trebuie să ia măsuri radicale.

În primul rând, e necesară renunţarea la aceste mituri urbane care sunt bolile. Singura maladie adevărată din noul cod medical trebuie să fie moartea şi nici aceasta în orice condiţie, dacă se demonstrează că a fost una clinică, adică un mic puseu nonexistenţial din care pacientul s-a întors pe nepusă masă şi într-un mod fraudulos. În cel mai rău caz, dacă guvernul vrea să fie mărinimos şi are bani de aruncat, se poate face un examen medical simplu, rapid şi eficace. În loc de stetoscop, fiecare doctor să poarte la gât o oglinjoară, pe care o va duce în dreptul buzelor celui adus pe targă. „Respiri? Eşti sănătos. Ridică-te şi umblă către casă!”.

În paralel, e necesară încetarea imediată a lucrului la autostrăzi. Studii recente au arătat că dacă-i pui omului un drum în faţă, el va încerca să-l umple imediat cu propria persoană. Şi încotro se vor îndrepta aceste cohorte de ipohondri terminali dacă nu către cele mai apropiate spitale, care se vor transforma treptat în adevărate focare de infecţie şi de lâncezeală?

De aceea, programul „Ultimul drum” (cât mai puţine şosele spre cât mai puţine spitale) trebuie pornit neîntârziat. Efectele benefice se vor vedea rapid, de pildă în relansarea pieţei imobiliare. Dezvoltatorul imobiliar al locurilor de veci, care va investi nu în cartiere de lux, ci în cimitire rezidenţiale, va fi omul de succes al României de Apoi. Cine nu şi-ar dori să lucreze cu asemenea clienţi liniştiţi, oameni la locul lor, trăind în bună pace şi vecinătate, care nu se plâng de reumatism ori de căderi de calciu, nici de întreţinerea mare? Ce forme de protest ar putea organiza ei, cu excepţia unor bântuiri sporadice? Cum populaţia activă va deveni treptat radioactivă, cea integral pasivă va avea un cuvânt din ce în ce mai important de spus în viaţa ţării. Odată cu creşterea speranţei de moarte în România, decedaţii vor reprezenta singurul segment de populaţie aflat în continuă creştere şi un bazin electoral important. Să nu uităm că, la trecutele alegeri, răposaţii s-au mobilizat exemplar şi au avut o prezenţă masivă la urne (fără a ne referi aici doar la cei incineraţi).

Când vom avea solzi şi două capete, iar uraniul se va îmbogăţi în România mai rapid ca Vântu, când localnicii din Roşia Montană vor putea pescui cu mâna ghiuluri de aur din lacul de cianură şi ţara va purta la gât o salbă de centrale nucleare construite cu piese second hand, atunci veţi vedea câtă dreptate am avut. Nu aşteptaţi, aşadar, ca româna să fie declarată limbă oficială la AKH Viena, nici ca pastila de Furazolidon să se vândă în rate. Investiţi în locurile de veci: ele sunt viitorul naţiunii!

Textul a fost scris pentru săptămânalul de umor Kamikaze.

Românii au talent

Spitalele se transformă ori se mută, iar cele două aeroporturi din vestul ţării vor fuziona. Ce urmează: nişte drumuri forestiere se vor uni într-o autostradă? Câteva gări vor deveni case de pariuri pentru ora de sosire a trenurilor?

Deocamdată, există un proiect grandios de securizare a graniţelor, care merge într-un asemenea ritm, încât vom intra în Spaţiul Schengen după sfârşitul lumii. Iată exemplul lui Dinel Staicu, măritat Nuţu. Te-ai gândi că, pentru o fugă din ţară trebuie să faci cinci operaţii estetice, dacă nu cumva un transplant de cap şi o schimbare de sex. Nu. Aici e suficient să iei numele de fată al soţiei. Ce paşaport biometric, ce scanare a pupilei? Poţi trece graniţa cu o mustaţă dezlipită şi un bilet de autobuz perforat pe care ai scris cu pixul porecla din copilărie.

Deocamdată, prima vieţuitoare care s-a întors benevol în România este o acvilă. Spre deosebire de cercetaţii penal, numitul „Benjamin” a fost urmărit prin satelit şi slavă Domnului că n-a fost răpus în zbor de vreun vameş vigilent care privea cerul în timp ce fostul domn Staicu trecea graniţa!

Aici sunt de vină, se spune, viciile de procedură. Mă întreb de ce toată lumea le acuză, când întreaga ţară funcţionează pe baza lor. Ar trebui doar să le perfecţionăm. De pildă, soluţia în „cazul Severin”: îl declarăm francez, pronunţându-i numele „Savaran”, cu un „n” nazal, apoi dezlănţuim un scandal monstru în Parlamentul European în care denunţăm corupţia din Hexagon. Ei nu fac la fel, spunând că nu prea dau de patriotul Gigi pe la şedinţe? Or, trebuie să fii rău intenţionat sau prost informat să nu ştii că pe horrorparlamentarul român îl poţi găsi la orice oră pe GSPTV.

Da, statul român se mişcă bine în ultimul timp. Extremistul maghiar Csibi Barna a fost detaşat la Finanţele din Abrud, unde e obligat să joace toată ziua „Spânzurătoarea” în româneşte, pe porunci. Am plătit pe o siglă cu o frunză cât puteam da pe manuscrisele lui Cioran. Operele lui Brâncuşi, licitate anterior la Paris, ne-au lăsat indiferenţi. Probabil, cei de la Ministerul Culturii şi al Patrimoniului Naţional ar fi interesaţi de manuscrisele Scrisorilor lui Eminescu doar dacă le-ar veni gratuit pe e-mail.

Noroc că a fost înregistrat primul produs alimentar autohton de calitate europeană, magiunul de prune Topoloveni. Această reţetă neaoşă e greu să ne-o fure cineva, căci în modul de preparare scrie clar: prunele trebuie să fie scuturate noaptea, pe cer înnorat, din prunul vecinului.