România

There are 99 posts tagged România (this is page 15 of 17).

Dumnezeul beţivilor

Vezi, deseori, un chefliu povârnindu-se sub greutatea lichidelor ingerate, adormind în poziţii incredibile ce contrazic toate legile fizicii, ba chiar şi câteva ordonanţe de urgenţă. Nu-şi sparge capul, maşinile îl ocolesc, scapă miraculos şi-şi reia ciclul de alimentări şi căderi.

Acestui zeu care le poartă de grijă celor ce aleg inconştienţa ne închinăm, în exerciţiul colectiv de a trăi de pe azi pe azi către seară, ziua de mâine fiind rândul pe care obligatoriu îl dă Cel de Sus. Ţara merge clătinat pe marginea şanţului către ieşirea din criză, lipsită fiind însă de resursele necesare viitorului. A fost scoasă cu şocuri din moarte clinică pentru a reintra în abulie, fiind aşezată în sala legumelor fără sisteme de sănătate, de educaţie, de asigurări. În ceea ce priveşte starea căilor ferate, vom ajunge în mai puţin de 12 ore din Constanţa în Baia Mare doar când la teleportarea low cost vor fi locuri în picioare. De se va întâmpla un accident nuclear, vom supravieţui şi cu trei capete, două bârfindu-l pe cel dintâi.

Ca neam, nu ne-am privit niciodată demonii în ochi. Comunismul? L-au adus ruşii şi evreii, iar americanii i-au lăsat. Experimentul Piteşti? N-a existat. Exorcizarea dosarelor Securităţii, care trebuia făcută la începutul anilor `90, picură în continuare în spaţiul public ca un rezervor nuclear avariat. Amestecăm lucrurile până ce, pur şi simplu, nu mai intră. Durerea, îngrijorarea, spiritul de solidaritate legate de tot ce se întâmplă în lume nu au loc de preaplinul sufletesc stârnit de drama lui Pepe, de divorţul lui Moni şi de năzbâtiile şcolarilor în politică Ponta şi Antonescu.

Ne înfiorăm la gândul unui cutremur devastator, dar vorbele experţilor, cum că nişte ani de-acum încolo seisme catastrofale nu vor fi, ne liniştesc pe loc. Ca urmare, de ce am organiza simulări, când zeitatea tutelară va susţine blocurile cu vârfurile degetelor? Mai bine lipim buline roşii pe clădirile vechi, să le scadă preţul şi să poată fi cumpărate la preţuri de garsonieră.

Când vine vorba de viitor, în faţă nu punem nici răul, nici binele, nu punem nimic. Cumva, sfârşitul lumii ne va ocoli: suntem doar poporul ales de Dumnezeul beţivilor. Ca şi până acum, cei mai norocoşi vor primi trimitere la AKH Viena şi număr mic de ordine la transplant, iar celor mai ghinionişti le va cădea un ţurţur în cap la venirea primăverii, când zeul comesean va avea nevoie de gheaţă în pahar.

Meserii care ar trebui să existe

Nomenclatorul de profesii din România are unele lacune, ce se cer urgent remediate. De pildă:

Judecătorul de familie. Umberto Eco propunea, în glumă, ca fiecare cetăţean italian să aibă posibilitatea de a-şi alege judecătorul. În România ar trebui mers mai departe: să existe şi cadrul legal de a-l angaja şi plăti, iar dacă nu-ţi poate rezolva cazul, să-ţi dea, asemenea medicului de familie, o trimitere către un specialist.

Sufleorul pentru filme XXX. Sindicatul Actorilor Porno protestează împotriva modului nepotrivit în care Claudiu Bleonţ şi-a jucat ultimul rol, oferind o imagine deformată şi mult diminuată a acestei bresle. Pentru evitarea acestor slabe interpretări, UNATC studiază ideea înfiinţării unei clase de actorie XXX.

Primul ministru de unică folosinţă. Candidatul admis va fi angajat cu ziua, întru evitarea cronicizării în funcţie. Omul să vină dimineaţa la serviciu, să-şi asume răspunderea pentru legi importante, cum ar fi Legea Atracţiei Universale şi Codul Bunelor Maniere, până la prânz să radă două-trei ordonanţe de urgenţă, iar spre seară, când preşedintele deja îl scrutează cu ochi fioroşi, să-şi prezinte cuminte demisia.

Vameşul monarh. Cum suntem singura ţară din lume care are şi Regină, şi Preşedinte, monarhia prezidenţială pare a fi sistemul ce ni se potriveşte. Interiorul ţării să rămână în sarcina preşedintelui, fruntariile în grija regalităţii vamale. Fiecare monarh să aibă dreptul de a numi alteţe la schimbul de tură, de a-şi ridica palate în localitatea natală, de a apărea pe bancnote, dar şi de a le primi în cantităţi nemăsurate.

Invitatul TV reciclabil. Cum se pricepe la orice, e păcat să nu se profite de multipla-i incompetenţă. După ce va predicţiona, cu un aer îngrijorat, posibilitatea apariţiei de cicloane în zona Maramureşului, va comenta evoluţiile militare din Libia, apoi noua colecţie de primăvară-vară de la Dior şi poziţia suspectă de ofsaid înregistrată la meciul Bistriţa – Rapid. În timp, nici nu va mai trebui să schimbe studioul, întrucât decorurile, realizatorul, de ce nu şi posturile TV?, urmează să se rotească în jurul staturii sale de ax al universului.

Moderatorul TV care lucrează de acasă. Experimentul va avea loc cu ocazia următoarei ediţii a emisiunii „Sinteza zilei” la care e invitat Dan Voiculescu. Acesta va avea o păpuşă de cârpă pe braţ, urmând a-şi demonstra talentul de ventriloc la punerea întrebărilor încuietoare.

House M.D.

Creatorul acestui serial, domnul M.D., ne vinde ceva pe care el ar trebui să plătească bani grei.

În Liga 1, un meci nu primeşte titlul de derby ţinându-se cont de valoarea competitoarelor, de tradiţia lor sau de poziţia în clasament. Criteriul principal e potenţialul de faze şi de fraze controversate pe care partida îl oferă. Noi neavând prea multe faze din celelalte, necontroversate, în urma cărora mingea intră în poartă într-un mod sublim şi clar, cele banale devin adevărate avuţii naţionale. O sumedenie de oameni trăiesc de pe urma lor şi avem atâtea, încât am putea să şi exportăm. Germanii n-au mai văzut diatribe ca astea de secole. Japonezii ar plăti greutatea lor în aur pentru un concurs telefonic de „Ba pe-a mă-tii!”. Englezii, cu bucuria lor copilărească de la fiecare corner, habar n-au unde se află adevărata desfătare sportivă: în vorbă.

I-a atins piciorul? A fost ofsaid? Era mâna lipită de corp şi dacă da, de al cui? A fost intenţie? Neatenţie? Intrare prin alunecare sau prin efracţie? Fault ori tentativă de omor? Să dăm faza înapoi până prin ’83, să-i vedem cauzele, să-i stabilim resorturile. Poate fundaşul a avut o copilărie nefericită. La telefon îl avem pe X, care ne va ajuta să rămânem nelămuriţi, iar pe celălalt fir este Y, care-l va înjura pe X pentru a păstra intact spiritul competiţional.

Tot ce e discutabil indiscutabil se discută. Pacientul e pe masă, cu maţele scoase şi ochii daţi peste cap, iar medicii pun radiografiile pe ecranul luminos şi pariază dacă e cancer sau guturai. E un fel de „House Mitică Dragomir”, cu doctori aflaţi în slujba bolii, în care pacientul moare încet, dar sigur. Creatorul acestui serial de succes vinde la licitaţie dreptul de a se purta discuţii la TV, întrucât meciurile sunt doar un bonus la pachetul vorbit. Ba chiar mai mult: eternizându-se la buletinele de ştiri, îşi conservă puterea, căci rolul principal îi permite să-şi păstreze cota de piaţă, în timp ce fotbalul în sine rămâne activitate de fundal, rezervată actorilor secundari. De aceea a fost pusă în scenă şi „cearta” cu Becali: în lipsa performanţelor de pe teren, vorbele sunt totul: material de construcţie, unelte, personaje, decor, monedă.

Astfel, fotbalul rămâne ieftin, deşi costă mult. Nu ne îndreptăm spre pay-per-view, ci către free-for-nothing. Acum trei ani, Liga 1 s-a vândut ca o maşină cu kilometrajul dat înapoi. Acum, după ce mulţi şi-au dat seama că meciurile noastre de fotbal pot fi televizate şi la radio, se dă pe bucăţi. Peste trei ani, când nu vom mai avea nicio echipă în grupele competiţiilor europene şi nicio şansă de calificare la un turneu final, poate vom înţelege că vorbele nu sunt sport şi că furatul propriei căciuli nu-i model de afacere.

Regele moare

De când o droaie de vraci şi şarlatani, şuţi încă neprinşi prezentaţi ca negustori cinstiţi sau circari de două parale au pus stăpânire pe castel, nobilii, conţii, celelalte sporturi au ajuns în temniţă. Sportul-rege încă mai mişcă, deschide ochii când nu te aştepţi să ceară un pahar cu apă sau să i se aducă oliţa, dar în principiu mult nu mai are. Cei care ar fi trebuit să-l vindece se îmbrâncesc în a-i trage faţa de pernă de sub cap ori a-i smulge şi ultimul titlu de nobleţe, pentru a construi pe domeniile regale un nou ansamblu rezidenţial.

Poporul nu a observat că de mult pe tron nu mai urca suveranul, ci măscăriciul curţii. Şi cum ar fi putut să vadă? Pe măsură ce Fotbal I Zdrobitorul se îndreaptă spre moarte, pictorii şi poeţii îl zugrăvesc din ce în ce mai viu, cu pieptul în afară şi zâmbetul de idiot hazliu întipărit pe chip. Statuile ecvestre îl înfăţişează tot cu sabia ridicată şi, din când în când, pentru a-şi confirma statutul monarhic, falsul sport-rege strânge o armată de se întunecă audienţele de 0.1 şi pleacă peste hotare la cucerit. În două-trei zile se întoarce vorbind singur, burduşit de goluri şi de şuturi în fund, pentru că în statele vecine de mult nu mai păcăleşti pe nimeni cu astfel de simulacre.

În interiorul ţării, farsa merge însă strună. Când bufonul apare la balcon, susţinut din spate de câţiva curteni ca o păpuşă din cârpe, ai jura că-i os domnesc. Deşi e ghebos, puhav, ştirb şi nu poate lega două vorbe, jocurile de oglinzi îl arată mare, pomezile şi luminile îi fac tenul strălucitor, uralele îi acoperă bâlbâiala şi o transformă în discurs. Dacă vreunul din mulţime se uită prea lung la gnom şi-l arată cu degetul, trompeţii sună prelung şi doi actoraşi încep ca din întâmplare să-şi care palme la balcon, iar dansatoarele prind a dansa din buric, spre încântarea mulţimii. Seară de seară, se organizează turniruri, cu felurite arme: de la înjurătura de mamă până la lupta în noroi sau duelul cavaleresc între Cretinul din Salonta şi Mutantul din Slobozia.

În ciuda spectacolelor organizate pentru a-l ţine în viaţă şi a-l face să-şi merite banii la strângerea de biruri, fotbalul va muri în această ţară, aidoma celorlalte sporturi. Când ceasul va sosi, pe străzi nu se va striga „Regele a murit! Trăiască regele!”. Lumea va fi la televizor, căci fantoma sportului-rege va trăi veşnic prin şarlatanii şi măscăricii ei.

„Creierul, un organ oarecum indispensabil”

După fiecare examen de Bacalaureat, media e inundată de articole cu „perle”, care nu mai sunt chiar excepţii, căci din ce în ce mai multe „scoici” le conţin. La fel se nasc şi noile norme gramaticale. Întâi, cratima străpunge o literă şi se fixează ca o pietricică în pantof într-un loc nepotrivit. La început, deranjează, apoi îşi găseşte căuşul şi rămâne acolo. Litera „i” devine un fel de jolly joker: fie e prezentă în exces – „deşii”, „aflii”, „oameni mândrii” -, fie dispare de tot, cum se întâmplă cu deja frecvent folositul „totuş”.

Singurul leac este educaţia, pe care toate guvernele au ucis-o cu premeditare, transformând şcoala într-un loc unde înveţi să-ţi furi singur căciula, începând cu cea de pe â. Nu mă refer aici la limbajul care înlocuieşte „ca” prin „k”, acesta e doar o unealtă care poate simplifica fără a distruge, nici la importurile din alte graiuri, căci o limbă este un organism viu, ce se modifică şi evoluează. Mă refer la bătrâna limbă română, acea comoară în adâncuri îngropată, scoasă azi la suprafaţă sub forma unor cuvinte legate nu într-un şirag de pietre rare, ci în fraze şchioape. Ea se îndreaptă spre condiţia vestigiilor arheologice, aceea de a fi pusă în muzeu şi privită cu un oarecare respect, dar şi cu nepăsarea cu care privim lucrurile de mult inutile.

Nu trece o oră fără să vezi pe „burtierele” ecranelor TV greşeli grave de gramatică, virgule înfipte cu toporul între subiect şi predicat, dezacorduri flagrante. Sub acestea, curge deseori râul întunecat al scroll-ului cu mesaje de la telespectatori, adevărate avorturi gramaticale spontane. De când imaginea TV a înlocuit cuvântul scris (şi citit), creierul zace în canapeaua lui de os, consumând hrană proastă, în exces. Cu cât citim mai puţin, cu atât scriem mai mult (pe forumuri, pe facebook, prin sms) şi o facem mai prost. Povestea infractorului care s-a ascuns timp de zece ani la televizor este ilustrativă în acest sens. Tipul a fost deştept: ştia că acolo va fi în deplină siguranţă, aşa cum Poe, într-o povestire, plasează o scrisoare aprig căutată în văzul tuturor. Micul ecran este exemplul perfect de loc unde, în 99 la sută din cazuri, nu se întâmplă nimic, spre care priveşti fără să vezi, un ochean întors care nu apropie lumea, ci o îndepărtează.

„Creierul este un organ oarecum indispensabil capului”. Creatorul anonim care a depus acest panseu pe-o foaie de hârtie, în timpul unei teze, nu e departe de adevăr. Încet-încet, ne reîntoarcem în peşteră, după o excursie de câteva mii de ani printre cuvintele scrise, mulţumindu-ne să urmărim bizonii pictaţi pe ecranul luminos.

P.S. Câteva „perle” aici şi aici.

P.P.S. Un blog interesant despre gramatica limbii române. Vi-l recomand.