31…

colectiv2

Mereu cineva știe ce s-a întâmplat. Mereu cineva profită. Mereu cineva numără voturi. Mereu cineva întinde bețe spre buna folosință a taberelor, astfel încât unda de șoc să se disipeze și să nu ajungă spre locurile unde există mereu scheme de evacuare bine puse la punct, sprinklere și extinctoare. Hârtiile cu care se acoperă nu ard niciodată.

Ceilalți? Suntem întotdeauna două tabere, prieteni buni pe Facebook până la prima opinie neîmpărtășită. Minerii împotriva studenților, credincioșii contra ateilor, jandarmii contra manifestanților, maneliștii împotriva rockerilor. Cei care țin cu Steaua și cei care țin cu Dinamo. Cei cu școală și cei fără. Ardelenii și regățenii. Pesediștii și peneliștii. România ta și România celorlalți. Continue reading

Campionatul F5

Fotbalul românesc se joacă prin comisii și tribunale, iar adevărații ași marchează la “masa verde”. Sunt mai multe contestații, apeluri și recursuri pe meci decât goluri, după cum există mai multe comisii decât oameni competenți în aplicarea regulamentelor.

Cei de la Tribunalul de Arbitraj Sportiv au, cred, o rubrică specială pentru România: procesul zilei. Angajații de-abia așteaptă să deschidă mailurile, să vadă ce se mai întâmplă pe-aici. “Ia uite, ăștia de la CSMS Iași vor să se cheme Bayern München”, “Puneți-l pe Porumboiu la spam, nu poate reînscrie FC Vaslui sub numele de FC Vaxlui”, “Dinamo vrea un credit pentru a cumpăra un jucător și garantează cu sectorul 3”. Până la urmă, vor construi în Lausanne un teren de minifotbal, unde-i vor invita pe împricinați să joace, după sistemul “primul care dă gol ia campionatul”, astfel încât totul să se decidă pe iarbă, fie ea și sintetică.

Continue reading

Ipocrizia,… game, set și meci!

Despre patriotismul de paradă, cu trese și epoleți.

“Să ne lămurească Simona Halep de ce se duce la Stuttgart și nu joacă la Fed Cup! Eu m-aș fi dus să evoluez la Cupa Davis pentru țara mea”, strigă domnul general-maior Ilie Năstase. “Poate că ar trebui să discutăm un pic de valorile care-i definesc pe sportivii de înaltă performanță”, propune domnul Alin Petrache, președintele COSR.

Poate că, într-adevăr, e ocazia potrivită să discutăm despre valorile care ne definesc pe toți, mai ales că toți știm un lucru: Cupa Davis și Fed Cup au rămas codașe într-un calendar mult prea încărcat. Motivul e unul simplu: nu aduc încasări comparabile cu turneele individuale. Astfel, nu se renunță la ele, ca fiind competiții depășite, în schimb programul e construit de-așa natură ca sportivul să le ocolească, preluând criticile profeților din țara sa.

Continue reading

Alittihada, faza pe deșert

Vă sună familiar, bănuiesc, expresia “echipa românului X”, rostită cu repetiție în vederea promovării unui meci mediocru. Faptul că, uneori, românul nici nu era trecut pe foaia de joc nu-i împiedica nicicum pe comentatori să se refere la respectivul ca la o axă a universului, alfa și omega în fotbal, sufletul echipei, MVP in absentia.

Când lumea începe cu tine, ea se și sfârșește cu tine, de cele mai multe ori fără să știe că exiști. Așa am devenit, în timp, cel mai bun producător european de piese de schimb originale  second hand. Iată, după 3 luni de pregătire fizică asiduă, Florin Gardoș a devenit, în sfârșit, bun de joc pentru Premier League. Ronald Koeman, nimeni altul decât antrenorul lui Southampton, care nu-i alta decât “echipa românului Gardoș”, a decis, într-o zi, că jucătorul “a ajuns la nivelul de care noi avem nevoie și de care el are nevoie pentru a juca”. Și Gardoș a jucat, ba, mai mult, a rămas în teren tot timpul meciului, deci pentru presa română a devenit “integralist”. Probabil, dacă ar absolvi în teren toate partidele dintr-o lună, l-am declara masterand sau doctorand în fotbal.

Adăugând evoluțiile bune ale lui Pantilimon la Sunderland, avem un moment de descătușare pentru toată lumea. Putem, în sfârșit, să scriem că “românii fac legea în Premier League”, avem rara ocazie de a folosi cuvinte precum “extraordinar”, “providențial” ori “fabulos” spre a descrie întâmplări banale. Dacă titlurile din presa sportivă li s-ar aplica oamenilor obișnuiți, așa ar arăta ziarele: “PROVIDENȚIAL. Popescu  de la 2 și-a plătit întreținerea”. “FABULOS. Colindătorii fac legea prin bloc”.

Gardoș și Pantilimon sunt totuși printre cei mai buni jucători români ai momentului, căci au ajuns într-un campionat puternic. Pentru toți ceilalți există echipele care încep cu “Al”, unde, vă rog să observați, antrenorii sunt constant mulțumiți cu nivelul de pregătire. Numai la noi o știre precum aceea cu Adrian Mutu revenind la Fiorentina este tratată cu seriozitate și nu ca o farsă cu camera ascunsă. Numai la noi este credibilă informația potrivit căreia un club din zona Golfului Persic ar da 3 milioane de euro pentru Dodel Tănase, clubul în cauză nefiind, atenție!, unul de jocuri mecanice.

Fotbaliștii noștri sunt cumva în situația contelui de Monte Cristo: după ce au săpat ani de zile un tunel în vederea evadării, au descoperit că, dintr-o eroare de calcul, în loc să coboare către mare, acesta dă în celula fostului antrenor, iar acolo află metoda prin care vor pune mâna pe-o comoară îngropată prin deșert.

Întrebarea e însă următoarea: după câți ani de pregătiri, revoluții și schimbări ar putea livra fotbalul românesc un jucător care să poată evolua, din prima, titular la o echipă din Premier League? Personal, cred că mai degrabă va reveni Victor Pițurcă pe banca echipei naționale, cu toate secretele fotbalului modern în tolbă.

Fostbalul

Fluturați taloanele de pensie! Hai România!

Fotbalistul român al anului, Lucian Sânmărtean, are aproape 35 de ani. Antrenorul român al anului, Mircea Lucescu, merge pe 70. Au fost, fără discuție, cei mai buni în domeniile lor, pentru că atât putem astăzi, în ultimul elan dinaintea pensiei.

Un laudatio pentru fotbalul românesc al anului 2014 e totuna cu un elogiu citit la primirea ceasului-imitație,  în ritmul frenetic al unui recviem. Situația amintește de filmul Balul Pompierilor al lui Milos Forman. Departamentul pentru stingerea incendiilor dintr-un orășel sărbătorește ziua de naștere a fostului șef, acum ajuns la 86 de ani. Cineva fură premiul de la tombolă, iar candidatele la Miss Pompier arată ca naiba. Unui bătrân îi arde casa și, pentru că era frig, e așezat lîngă flăcările ruinei. Cam așa ne încălzim și noi, lângă un castel clădit din bancnote trase la copiator care arde.

CFR Cluj și Astra Giurgiu, ocupantele locului al doilea și al patrulea la sfârșitul turului,  sunt amendate și somate de către UEFA să-și plătească datoriile, altfel le așteaptă 3 ani de suspendare din competițiile europene. Steaua și-a pierdut sigla și numele și pe viitor va fi cunoscută, asemenea lui Prince, printr-un simbol. Dinamo este în insolvență. Timișoara… Craiova… Oțelul… Rapid… completați dumneavoastră.

În același timp, Mircea Sandu și-a deschis o firmă de consultanță în managementul sportiv. Treaba asta seamănă cu vizita anuală la ușă a gunoierilor, care te anunță că le-a mai murit un coleg, deci să dai și tu un ban. Dumitru Dragomir e liber și în continuare sfătos.

Timp de un sfert de secol, fotbalul a fost afacerea Ianul-Sandu-Dragomir-Becali-Staicu-Mititelu-Zambon-Iancu&Co. Singura formă reală de competiție s-a purtat între termite: care poate ronțăi mai mult altfel încât șandramaua să rămână totuși în picioare și să nu se vadă cât au ros. Când era în culmea gloriei, din fotbalul românesc se căra de fapt cu milionul.

Dacă în 2014 a fost plimbat pe la Look TV și tăvălit ca o găină prin competițiile europene, vă imaginați ce va fi la anul? “Poate nu strângem nici 12 echipe din vară”, spune noul președinte al LPF, Gino Iorgulescu, cu puțin înainte să intrăm în sezonul revoluționar în care se va trece la 14 echipe în Liga 1 și la sistemul play-off cu play-out. De fapt, cuvântul “play” este în plus: sistemul va fi mai degrabă unul “off&out”.

Dar nu e acesta oare visul nostru secret și nemărturisit dintotdeauna, acela de a juca noi împotriva noastră și-atât? De ce să vină alții să ne scoată din Europa când o putem face singuri mult mai bine?

În 2014, cel de-al 22-lea an consecutiv de declin demografic, în România a fost o înmormântare la două minute, ceea ce arată că am făcut progrese importante în ceea ce privește speranța de moarte. Asta, chiar dacă nu credeți, este o știre de sport, poate singura.

La mulți ani!

Singuri împotriva noastră

O discuție care trebuia să aibă loc demult e purtată acum, în termeni inexacți, în singurul mod pe care îl mai știm folosi: “Armata contra Gigi Becali”.

“Cine suntem noi?”, oricare noi, iată întrebarea actuală. În România, criza de identitate bate orice criză, economică, morală, de nervi. Răspunsul e următorul: suntem cine ni se spune că suntem. Am putea afla, bunăoară, că România n-a existat nicicând și că am locuit un secol și jumătate într-o discuție fictivă purtată între Magheru și Bălcescu la o bere.

În filme, problema s-ar fi rezolvat ușor. “Ați visat, mă! Tot ce-ați văzut timp de 100 de episoade n-a fost”. În literatură, funcționează suspendarea neîncrederii, termen inventat acum vreo două secole, prin care cititorul e invitat să-și sufoce mirările privind unele episoade implauzibile din narațiune. Astfel, prin suspendarea perpetuă a neîncrederii, s-a ajuns ca “Steaua” sau “Dinamo” sau “Rapid” sau “Știința” să fie azi la fel de reale ca Moș Crăciun ori ca zergii din Starcraft.

Doar nu credeați că efectul atâtor dineistaici, adrienimititei, zamboni, marceiianci, gigibecali va trece ca o criză reumatică. Nu. În timp, toți am devenit un fel un fel de zombies fără memorie, bălăngănindu-ne dintr-o parte în alta a saivanului. Nu faptul că din jobenul fotbalistic în care au intrat porumbei sînt trași afară iepuri e incredibil, ci chiar faptul că toată această manevră a fost acceptată mereu ca fiind ceva natural. Iei o formație, îi adaugi în titulatură anul înființării, bagi bani un timp (expresia e teribil de potrivită, căci sugerează un cazan în care arunci cărbuni pentru o încălzire temporară) și câștigi trofee, apoi o lași naibii în șanț. Cumperi un club, dar nu iei și datoriile, ci doar activele. Azi, Astra Giurgiu (pe numele de fată Ploiești) are zeci de mii de suporteri. Acum 11 ani, fuzionase cu Petrolul Ploiești și încetase să existe. Apoi, a reexistat, cu deosebit succes.

Am putea crede că este un asalt al unor forțe cosmice obscure împotriva identității noastre și că suntem, aidoma rapidiștilor, “singuri împotriva tuturor”. Nu e așa, am fost și suntem singuri împotriva noastră. După ce ne-am furat singuri căciula, acum nu mai putem pune nici sigla pe ea. N-am putut gestiona nici istoria, nici economia, nici sportul, toate ale noastre.

La chestiunea cu sigla și cu numele Stelei se vor căuta soluții și, din păcate, se vor găsi, ceea ce înseamnă că discuția iar se va amâna. Între timp, ne vom mușca unii pe alții. Acesta e “eternul derby” al fotbalului românesc, un status quo în care 279 de useri cu denumiri fantomatice se înjură între ei în numele unor entități cețoase.