Echipa feminină de handbal a pierdut în fața Angolei și a Braziliei (în ultimul meci, cu 13 – 26), dar noi încă facem calcule, ca în cazul naționalei de fotbal înaintea unui meci crucial, tratând pacientul cu nițică algebră și știri-bombă. La ce medalii mai avem șanse? La câte?
Ne-am dus singuri la groapă și singuri ne bocim. Nu lipsa noastră în vreun top al obiectelor atârnate de gât este problema, ci faptul că, în România, sportul este tratat de mulți ani ca un câine comunitar. Continue reading
“În fotbalul actual nu mai există echipe mici”. Ați auzit deseori această butadă, prin care vorbitorul își propune, de obicei, să scuze în avans o contraperformanță.
Meciul unei generații. Am auzit de prea multe ori această înșiruire flască de cuvinte creată de laboratoarele mediocrității din presă pentru ca ea să mai însemne ceva. Poate chiar aici e sâmburele răului: să ajungi să crezi că 90 de minute, fie și soldate cu o victorie, pot înlocui atâta amar de timp pierdut.
Ați văzut vreodată cum se prinde o muscă într-o pânză de păianjen? La început, pânza parcă nici nu există și zumzăitul muștei pare la fel de puternic. Apoi, ea se luptă și se încâlcește tot mai tare, până când nu-și mai poate mișca picioarele. Așa arată toate evoluțiile României în grupe – preliminare sau de turnee final – de mulți ani încoace: un chin continuu, la început mai domol, apoi din ce mai greu de suportat.
Știți senzația aceea când îți drămuiești banii și aștepți ziua de leafă ca pe-o gură de oxigen, apoi, când vin banii, descoperi că totul se duce pe plata datoriilor? Așa e naționala României: ca un salariu mic, ce nu-ți permite satisfacerea plăcerilor, ci numai a necesităților.