Într-o simpatică întrupare a glumelor care circulă pe Facebook de câteva zile, John Travolta cel nedumerit se răsucește în mijlocul tribunelor goale din Ghencea. „Unde sunt spectatorii? Unde-i echipa?” pare a spune simbolul recent al inadecvării.
La fel, dacă ai teleporta anual un extraterestru în miezul încins al fotbalului românesc, ca pe un pliculeț de ceai, omul s-ar întoarce în galaxia lui cu ochii cât capul și cu antenele înnodate: “Acum câteva luni, Petrolul se lupta la titlu, acum retrogradează sigur”, “Șase echipe s-au volatilizat”, “Trei campioane recente s-au teleportat”, “Tot Iordănescu antrenează naționala, ca acum 11.875 ani”.
Și pentru că vorbim de obiceiuri de consum, să amintim: difuzat a zecea oară în unsprezece ani de ProTV, filmul “Singur acasă” a avut, pentru publicul comercial între 18 și 47 de ani, o audiență de 11 ori mai mare decât partida Timișoara – Viitorul. Cum s-ar zice, a fost un duel între favoriții lui Pavlov și a învins tradiția: oamenii preferă să vadă ceva ce-au mai văzut de 10 ori decât un meci din Liga 1. Asemenea presei de specialitate, fotbalul nostru a crescut cu știri gonflate și cu meciuri prezentate ca spectacole sportive, ultimele fiind de fapt concursuri de lovit piciorul drept cu cel stîng. Or, după un timp, în viața reală reflexul condiționat își poate inversa acțiunea: ai fost păcălit de 101 ori, a o sută doua oară nu mai apeși butonul. Pe cine mai interesează fotbaliști care acum doi ani erau anunțați drept mari și care acum joacă prin liga a doua turcă? Sau, a apărut vreun antrenor nou în fotbalul românesc în ultimii cinci ani? Nu, ultimul este chiar Reghecampf, cel întors astăzi ca înnoitor.
Cel mai bun exemplu de inadecvare e chiar campioana en-titre, aflată într-o profundă criză de imagine. Echipa celor patru litere este mai dezbrăcată decât regele din poveste: nu a păstrat numele, sigla, palmaresul, stadionul și nici galeria. Pentru unele se puteau lupta cu ministerul, cu armata, cu statul, cu generalii; verdictul tribunelor goale e însă inatacabil.
Cei de la FCSB mizează pe o nostalgie cu bătaie scurtă și folosesc metode de comunicare asemănătoare urmașelor Mamei Omida. Mesajul lor? “Vom fi ce am fost ieri, la șase și jumătate fix”. Problema Stelei nu-i că n-are trecut – are din belșug -, ci că stă cu spatele la viitor. Era, poate, o șansă importantă de a construi o nouă identitate, bazată tocmai pe această deposedare. Suporterii au pierdut mai mult decît conducerea, ei nu pot fi păcăliți. Conducerea ar fi trebuit să învețe din cazurile Rapid și Timișoara, care arată că un club nu înseamnă nimic fără suporteri. „Vrem să merităm numele de Steaua!” ar fi trebuit să fie strategia lor. În loc de asta, e „N-am pierdut nimic. Ne întoarcem la o salvare anterioară”.
Te apucă însă râsul văzând imperiul din bule de săpun care se construiește la FCSB. Ar putea reveni Pintilii. Se va întoarce Bourceanu. Iese MM din pârnaie și va reclădi Steaua. Mai lipsește întoarcerea lui Cristi Tănase din China și atunci gloria se va pogorî asupra arenelor goale.