O generație de mari fotbaliști este gata să se retragă. Zanetti şi Inzaghi deja au făcut-o, Xavi, Gerrard şi Pirlo și alții vor urma în curând. La 40 de ani fără câteva zile, Francesco Totti încă joacă pentru AS Roma – singurul club pentru care a evoluat vreodată – și încă marchează. Are fuga aceea de „nene”, ce încă participă la miuțe cu puștii, dar nu se lasă. Zlatan, la United, are și el 35 de ani. Va veni o zi în care va El Însuși va decreta că fotbalul pe planetă s-a stins, odată cu plecarea sa. Asta e: ne putem măsura vârsta asemenea copacilor: fiecare inel din secțiune reprezintă un mare fotbalist cu care am fost contemporani.
Zilele acestea, s-a retras și Ronaldinho. Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, brazilianul a reprezentat bucuria totală de a juca fotbal. A fost singurul fotbalist, de la Maradona încoace, pe care, când juca la Barcelona, fanii lui Real Madrid au simțit nevoia să-l aplaude la scenă deschisă, după ce le dăduse două goluri în meci direct pe „Santiago Bernabeu”. În topul personal, tot de la Maradona încoace, a fost cel mai bun – verdict inatacabil la Curtea Personală de Justiție.
Nu mi-l amintesc, de pildă, pe Ronaldinho faultând; poate că nici nu știa cum. De altfel, nu cred că avea o altă preocupare pe terenul de fotbal decât mingea. Avea o nerăbdare de a întâlni balonul pe care o mai vezi doar la copii; ce făcea cu el este o altă poveste. Întotdeauna urma o prăvălire spre poartă, care în desenele animate ar fi fost ilustrată printr-un vârtej care se deplasa cu o viteză amețitoare.
Înainte de tiki-taka, a fost Ronaldinho și ce făcea Ronaldinho a fost mult mai frumos decât tiki-taka. Se spune că brazilianul ar fi fost pus pe liber de Barcelona pentru că neglija antrenamentele și că, prin stilul lui de viață, îi influența negativ pe ceilalți jucători, mai ales pe Messi. Posibil, numai că un Dinho într-o perfectă formă fizică ar fi fost o contradicție în termeni. Mai degrabă îmi pot imagina un Shih Tzu folosit drept câine de luptă sau un violonist ridicând, în plin concert, o halteră de 200 de kilograme.
Adevărul este că Dințosul nu s-ar fi potrivit într-un sistem în care mingea trebuia pasată dintr-o atingere: ar fi fost un spectacol trist, o irosire teribilă. Prin înșurubările sale, se punea singur în postura de servant, uneori nu ghiceai sensul paselor sale decât când ajungeau la cel care trebuia să înscrie. Vorba lui Rui Costa: „Ronaldinho putea da o pasă de gol practic de oriunde”.
Pe cât de nedreptățit a fost uneori – neconvocarea lui pentru Campionatul Mondial din 2010 a fost cel mai trist act de autosabotaj al Braziliei -, pe atât de iubit de tribune a fost, aclamat chiar și când nu-și mai putea livra în mod constant grația neglijentă pe firul de iarbă.
Într-o recuperare necesară, Ronaldinho a fost numit ambasador global al clubului din Barcelona. Va avea o muncă de birou. Se va îngrășa, încet-încet, și va purta, uneori, costum. Se va tunde și va zâmbi mai puțin firesc. Va coborî în documentare și în clasoarele cu timbre. Noi putem adăuga un alt inel vieților noastre.
Fotbalul jucat din placere si cu multa pasiune il defineau pe Ronaldinho. E trist ca s-a retras dar e tragic ca nu are urmasi. Acum fotbalul se joaca pentru cifre(recorduri si salarii).
Nu l-as uita pe Buffon din acea lista selecta a generatiei la apus. Chiar si din poarta are o atingere a balonului de parca-i un pizzaiolo ce-si framanta aluatu-n aer.
Ps. De la Dinho mi se trage nickname-ul
Mahalagioaica maureen e din ce in ce mai aproape de leiria sau setubal . Sper ca man u sa nu fie ca chelski si sa-l lase sa-i retrogradeze inainte de departure .